| Pe înțelesul tuturor

26 Noiembrie 2012

Zona Crepusculată

Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 41.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


Sau trecerea pe partea cealaltă.

Într-o lume normală se întâmplă foarte rar ca evenimentele banale să se dovedească legate între ele într-o reţea cauză-efect la care nimeni nu s-ar aştepta. Dar scara 1 din blocul B4 de pe Strada Crepusculului, colţ cu Strada Lată nu face parte din lumea normală. Ba, chiar, dacă este să luăm în considerare evenimentele care s-au petrecut acolo într-o zi obişnuită de vineri, am putea chiar să spunem că pentru o vreme, blocul a făcut parte din (moment de suspans)… Zona Crepusculată.

*****

La magazinul de “Electrocasnice – articole de menaj” unde lucra nea Popică de când se pensionase de la metrou era de obicei linişte dimineaţa. Lumea cumpăra la ora asta pâine, zarzavaturi, telemea, nu cuie, veioze sau detergent lichid. Astfel se face că intrarea bruscă a unui client îl întrerupse pe vânzător din rezolvarea unei integrame la care se chinuia de două zile. Individul era îmbrăcat în bluză cu mânecă scurtă şi pantaloni de pijama, deşi afară temperatura se menţinea îndărătnică sub zero grade. Mai curând masiv decât gras, clientul lipăi cu papucii de plastic până la tejghea, scrutând cu interes rafturile. O cicatrice albă pornea de la colţul ochiului drept, îi străbătea diagonal obrazul şi se pierdea undeva în barba neagră, deasă.

– Vă ajut cu ceva? zise nea Popică, gata să se întorcă la revista de integrame.

– Da, zise BarbăNeagră. Poţi să-mi arăţi şi mie toporul ăla de sus? Nu cel mic, cel mare.

Nea Popică oftă, se ridică de pe scăunel, îl puse lângă raft şi suindu-se pe el ridică de pe suport toporul, o unealtă sănătoasă, cu mâner din lemn de brad şi capătul de un roşu murdar. Ţinându-l cu amândouă mâinile ca pe o sabie ninja, cobori şi îl întinse individului. Acesta îl apucă cu o singură mână şi cântărindu-l din încheietură, făcu câteva volte cu el prin aer. Lama toporului trecu la milimetru pe lângă o veioză sofisticată cu picior (1.930.500 lei) iar la întoarcere vâjâi pe lângă mustaţa grizonată a lui nea Popică, încercând să scape de nodul din gât şi privind cum BarbăNeagră pleacă târâind acut toporul pe gresie, pensionarul puse o întrebare care ar putea intra în topul celor mai celebre ultime cuvinte:

– Da’ de plătit nu plăteşti?

Omul cu toporul se întoarse încet, înnebunitor de încet şi îi dădu singurul răspuns posibil.

*****

Adam Armando Filipusis era nerăbdător să încerce setul de adaptoare pentru reţea trimise din America de unchiul lui, Simion Degeaba. Suficient de nerăbdător încât să fie iritat de insistenţele colegului său de clasă, Vlăduţ Speriatu, poreclit şi Patru-Ochi, că nu se poate să faci reţea de calculatoare prin priză.

– Nu vrei să înţelegi că se poate? Am văzut eu pe Internet şi de asta i-am şi dat mail lu’ unchiu Simion, ca să ştie ce să îmi ia cadou de ziua mea. Ştiu că tu ai fi preferat să îmi trimită Duke Nukem Forever, dar dacă nu se poate, nu se poate. Aşa o să avem reţea în bloc şi o să putem să vorbim fără să mai consumăm impulsuri la telefon şi o să putem să şi jucăm CounterStrike cu OGC, cum nu ne mai lasă ăştia în Internet Cafe. O să fie frumos…

*****

-Ţi-o arăt pe a mea dacă mi-o arăţi şi tu pe a ta, se codi Cristinel.

– Hai tu, nu te mai sclifosi, începu să se enerveze Fane de la cinci. E doar o surpriză Pokemon şi probabil că e şi dublură pe deasupra.

Cristinel îşi boţi faţa, gata să plângă. Era sora lui Amiloaie cel astmatic, coleg de clasă cu Adam, Vlăduţ şi Fane şi colecţionară înrăită de surprize Pokemon. Deh, spirit de artistă. Spre deosebire de grupul celorlalţi copii, elevi în clasa a patra la şcoala *******, ea era în clasa a cincea la Tonitza, genul cu părinţi convinşi că trebuie să sprijine “talentul” fetei lor. Aflaţi pe banca din faţa blocului cei doi verificau conţinutul surpriză al unor croissanţi portocalii, astfel că întorcându-se de la Poştă, Adam şi Vlăduţ îi găsiră în mijlocul unei crize existenţiale.

*****

La etajul cinci, scara 1 a blocului B4, un grup de vecini îl ajutau pe Maxim Prepeliţă, tatăl lui Fane să extragă din casă un recamier colţuros şi greoi care ajunsese în sfârşit la capătul vieţii urmând să fie înlocuit cu un pat mai modern şi mai puţin scârţâitor. Negocierea spaţiului îngust definit de uşa apartamentului se dovedea dificilă, iar îndemnurile voioase ale lui Eugeniu Sofocle, inginerul sfrijit de la şase nu făceau nimic pentru a risipi tensiunea din aer.

– Hei-rup! Hei-rup! Hei! Rup!

Maxim scrâşni din dinţi, dar rezistă eroic.

– Jos! Lăsaţi-l jos! Aşa! Nu! Sus, că i-am prins piciorul lui Cornel. Întoarce-l mai pe cant. Aurel, te cam înverzişi la faţă, nu mai ţii la efort ca în tinereţe. A, alea erau degetele tale? Amelia, adu, dragă, nişte gheaţă.

– Hei-rup!

– Eugeniu, fi băiat de gaşcă şi coboară şi tu să iei nişte bere, că ne descurcăm şi fără avântul tău muncitoresc, zise Cornel după ce recamierul ajunse în sfârşit pe hol.

– Mă duc, mă duc, oftă Eugeniu, ştergându-şi afectat sudoarea de pe frunte, deşi nu făcuse altceva decât să strige. De undeva de la patru răsună un “cucurigu!” strident.

– Bă Aurele, zise duios Maxim, fă şi tu ceva cu cocoşul ăla…, o ciulama ceva. Eu nu zic că ţi-l omor, cum te tot ameninţă vecinul tău Predescu, dar mi-e că te omor pe tine într-o dimineaţă.

– Şi cine mă mai trezeşte în fiecare dimineaţă să mă duc la servici? Ha? se oftică Aurel.

La asta răspunsurile fură numeroase, inclusiv Tocmai asta e problema”, “De ceasuri ai auzit?” şi “Vin eu şi te scol, numai suceşte-i gâtul”. Aducându-i cu picioarele pe pământ, Maxim zise:

– Hai să o luăm cătinel pe scări până nu vine iar Sofocle cu “Hei-rup”-ul lui.

Toată lumea fu de acord.

*****

Ajunşi în apartamentele lor, Adam şi Vlăduţ stăteau fiecare în faţa prizei, aşteptând momentul pe care îl conveniseră după ce îşi sincronizaseră ceasurile: ora exactă. Mai erau 30 de secunde.

*****

Fane Prepeliţă şi Cristinel Amiloaie tocmai se urcaseră în lift, cu intenţia de a merge la Cristinel care urma să îi ofere zece dubluri pe un Pikachu roz, foarte rar. Înainte de a apuca să apese pe buton însă, uşa se deschise şi în lift intră un bărbat masiv, cu barbă neagră. Şi un topor. Închizând uşile din interior, el apăsă pe radiera care ţinea loc de buton pentru etajul 4. Liftul începu să urce.

*****

58… 59… 00. Adam Armando Filipusis înfipse adaptorul în priză şi nu se mai trezi decât la spital, fără să îşi mai aducă aminte de nimic din ceea ce se întâmplase în ziua respectivă. Ceva mai norocos, Vlăduţ, care adormise aşteptând lângă priză, fu trezit de miros de fum. Un fuior gri ieşea calm din găurile prizei. Nu tocmai pe fază, se gândi să blocheze găurile cu dispozitivul cel mai la îndemână: adaptorul de reţea. Acesta făcu spontan implozie şi începu să picure plastic alb pe podea. În bloc se făcu linişte pentru câteva secunde după care începu vacarmul.

*****

Liftul se oprise pe jumătate între etaje şi era întuneric. În eforturile de a se ţine departe de Predescu, Cristinel ajunsese să se caţere pe Fane, care la rândul lui se ghemuise intr-un colţ al liftului. Omul cu toporul nu făcea altceva decât să respire şuierător. Asta până ce se auzi victorios un strigăt de cocoş. În momentul imediat următor, Predescu deschise uşa, se căţăra la etajul patru şi răcni din toţi rărunchii “îl omor”.

*****

Strigătul coincise cu un “Hei-Rup!” lansat voios de Eugeniu Sofocle, întors de la bere şi cu momentul în care Cornel rată o treaptă şi trase după el recamierul masiv cu tot cu ceilalţi vecini, într-un vacarm infernal. Curentul şi lumina reveniră şi liftul începu să urce încetişor. Fane şi Cristinel putură să vadă o mulţime de oameni călare pe un recamier, de sub care se ivea o mână ţinând încă strâns un topor.

Cristinel începu să râdă spasmodic, arătând cu degetul către turul maroniu al pantalonilor al lui Fane Prepeliţă. Acesta se pipăi perplex, apoi începu să protesteze:

– Cristinel, nu e ce crezi tu, aveam un croissant în buzunar şi l-am storcoşit şi de asta. E cremă de cacao!

Cristinel o dădu în hohote isterice.

P.S. Va urma. Episodul viitor: “Tipii de la cablu”.

, ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro