| Pe înțelesul tuturor

28 Ianuarie 2013

Xcursii Xtreme

Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 50.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


Notă: Aceste întâmplări au fost, sunt şi vor fi relativ adevărate.

Fiind sfârşit de an, firma-mamă s-a gândit că nu ar strica să scoată întreg colectivul într-o excursie la munte. Acest gen de incursiune poartă în termeni manageriali numele de team-building event, în sensul că dă posibilitatea membrilor unei echipe să se cunoască între ei şi să înveţe să coopereze mai bine împreună.

În cazul nostru principiul a funcţionat atât de bine încât la nici cinci minute după plecare am descoperit că îl uitasem pe Florian graficianul în Bucureşti. Din fericire Cristina urma să plece mai târziu în urma noastră cu maşina personală şi l-a cooptat şi pe Florian ca pasager.

În rest, încăpusem foarte bine în două microbuze, cu prieteni, prietene, soţi, soţii, copii, purcei şi căţei. Ce se face pe drum? Se spun bancuri. Bine, unii spun bancuri şi alţii râd spumos până fac spumă de bere pe locurile din spate şi implicit pe haina mea PolarTec la care ţin în mod deosebit.

Tot felul de bancuri, evident. Printre ele, bancuri de calculatorişti. “Cum o cheamă pe sora Irinei Login? Irina Logout.” “Ce face un ţigan prima oară când deschide un calculator? Caută în Recycle Bin.” “Trei pasionaţi de calculatoare dau o petrecere. Primul zice că aduce de mâncare, al doilea că aduce băutură, al treilea propune ca el să aducă femei. ‘Câte femei? Câte femei?’, întreabă ahtiaţi primii doi. ‘Eh, vreo 600Mb’, răspunde celălalt.”

Dacă nu vi se par amuzante, înseamnă că ar fi trebuit să fiţi acolo ca să înţelegeţi. Eu m-am abţinut cu greu să spun bancul cu moda. Ştiţi voi, ăla cu femeile care poartă lila pentru că măsurile perfecte 90-60-90 dau fix culoarea asta în spectrul RGB. M-am abţinut pentru că ultima oară când l-am spus într-un cerc de prieteni, amicul meu Grig mi-a zis că stau prea mult cu ochii în monitor şi chestia asta afectează creierul.

Dar am şi aderat scopului nedeclarat al excursiei, învăţând unii de la alţii lucruri interesante. De exemplu, lonuţ ne-a ţinut teoria cioaflei. Cei care nu ştiu ce este cioafla sunt rugaţi să coboare din vagoane fix la Râmnicu Vâlcea. Pentru că aparent cioafla este un amestec de zăpadă cu noroi şi căldură, care trăieşte doar în această localitate, pe timpul iernii. După această intervenţie National Geografic, ne-am oprit la o benzinărie, pentru că o mică parte dintre noi, constituită din prietene insistente, nu mai rezista fără să tragă un fum de ţigară. Trist, dar adevărat.

Spre bucuria mea, poate prea vizibil exprimată însă din interiorul vehicului încălzit, pasagerii fumători care nu şi-au luat prevăzători haine înţepenesc rapid de frig. Cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai nobilă, colegii mei rezistă stoic lângă prietenele care trag vineţii din ţigară.

Trag o fugă până la magazinul non-stop să îmi cumpăr un suc şi la întoarcere, când, rebegit de frig, sorb din sticlă, descopăr adevărul expresiei “Somnul raţiunii naşte monştri”. Pentru că, păcălit de eticheta în culori vii cumpărasem o băutură răcoritoare cu gust de scorţişoară şi rom, care ar trebui interzisă adulţilor cu şi fără discernământ, mai ales când au de mers mult
cu maşina pe serpentine.

Jumătate de oră mai târziu, inevitabilul se produce. Îmi e rău şi toată lumea vorbeşte de mâncare. Faptul că şoferul ascultă Goran Bregovici şi muzică clasică mă face să cred că aroma de scorţişoară şi rom produce halucinaţii auditive. Dacă îi rupi picioarele, puricele nu mai aude.

Încet, încet, se face seară şi noi ne plimbăm pe un drum prăfuit ce şerpuieşte în stare de ebrietate în jurul unei coline, undeva între Bran şi Moeciu. E o ceaţă de să-i dai foc cu bricheta, pe marginile drumului schelete de copaci. Suntem în drum spre sălaşul lui Dracula, face cineva o glumă. În sfârşit, ajungem la pensiune. Coborâm din maşini şi suntem înecaţi rapid de o ceaţă lăptoasă. Mihai descoperă pe calea neplăcută că parcarea este pe marginea unei râpe, dar nu cade. Singur. Mă trage şi pe mine. Din fericire nu sunt decât trei metri pantă până la balta cu noroi de jos. Noroc că e îngheţată. Altfel cum aş fi putut să mă şi murdăresc şi să mă şi învineţesc în acelaşi timp?

Învăţăm o lecţie importantă. Unde-s doi, impactul creşte.

În pensiune, cald şi bine. Şi mai important, în camera cu recepţia, se găseşte o masă de biliard. Se fac deja echipe. Închipuiţi-vă indivizi care în marea lor majoritate fie nu au mai jucat biliard din liceu (cam de 5-10 ani, pentru claritate), fie nu au mai jucat decât pe calculator, fie, cazul cel mai fericit evident, au văzut la televizor cum se joacă.

Prima seară de biliard (pe echipe, luaţi aminte) poate fi descrisă în câteva cuvinte. “Hai, că începem noi ăştia de la hardware, că voi aştia de la jocuri sunteţi mai bazaţi”. “Liviu, totul este să dai tare la început, că una intră sigur”. “Zdranc” “Nu atât de tare totuşi. Nu vă supăraţi, doamnă, ne daţi şi nouă bila aia? Aia de lângă cioburile albastre” “Băi, nu sunteţi în stare de nimic, să vă arătăm noi cum se face” ş.a.m.d.

Câştigătoare incontestabilă a premiului “Fraza serii” a fost “Cine a pus stâlpul ăsta aici, de tre’ să dau plonjat” urmată de “Hârşt! Crack!” “Ups! Las’că putem să jucăm şi doar cu trei tacuri. Facem noi cu schimbul la unul singur. Cum adică ce facem cu postavul de pe masă? îl întindem frumos la loc, evident.”

Masa a început cu un toast ţinut cu un păhărel de pălincă. Pe care l-am băut. Apoi, până ne-au adus de mâncare, am mai băut unul. Maxim două. După care nu am mai ţinut şirul. Dar cred că a fost şi vin pe-acolo.

Pe care l-am băut. La un moment dat a sosit şi Florian graficianul. Pe care l-am băut.

Sau ne-am bucurat cu toţii şi am mai ţinut un toast. Pe care l-am bătut. Sau de Florian era vorba? Dimineaţa a sosit ca un sfredel direct în creierul mic. Duşul avea doar două feluri de apă: fierbinte şi opărită. Dacă nu mă credeţi, vă pot demonstra cu arsurile de gradul trei. De pe limbă, pentru că la chiuvetă era aceeaşi situaţie. Oricum, stăteam mult mai bine decât cei care n-au avut căldură toată noaptea şi a trebuit să fie dezmorţiţi cu palincă.

După un mic dejun frugal am plecat către castelul Bran, care ziua în amiaza mare semăna mai puţin decât pensiunea noastră cu sălaşul lui Dracula. Mult mai puţin interesant decât acum 10 ani când l-am văzut prima oară. Descoperirea că oamenii din România medievală erau mult mai scunzi decât noi s-a soldat cu cucuie la majoritatea membrilor echipei, cu excepţia lui Bogdan, care ar fi încăput fără probleme şi în patul prinţişorului. Undeva într-un holişor legat de aceasta am descoperit şi o fereastră către o cameră cu adevărat secretă, plină de boarfe şi mobilă, unde aparent, prinţul ascundea, citez, “bagaboantele”.

N-am reţinut cine a zis, dar cred că era din alt grup de vizitatori. No suntem nişte gentlemeni, ce… nu vă vine să credeţi? Tot la Bran puteţi găsi fascinantele exponate “Scara-care-nu-duce-nicăieri” şi “Cuiul-care-sfâşie-geaca”. De vizitat neapărat.

Aventura noastră a continuat la Cheile Nu-ştiu-cui, la un restaurant care a apărut şi pe Discovery, aparent, punctul de atracţie fiind faptul că este construit deasupra unei piscine naturale cu apă de izvor, adâncă de vreun metru. Bucăţi largi de sticlă transparentă groase de vreo 20 de centimetri îi lăsau pe meseni să admire peştii care navigau liniştiţi pe dedesubt. Bogdan nu a vrut să stea cu scaunul pe sticlă, din motive de rău de înălţime, zice el. Faptul că era relativ crăpată şi scârţâia pare să nu fi avut de-a face cu aversiunea lui.

Seara de sâmbătă a fost dedicată biliardului.

Pentru cei care au prins loc la masă. Restul au jucat fie remy, fie table, fie şah, fie de-a v-aţi ascunselea, în varianta în care nu-i căuta nimeni. Poate vă aşteptaţi la o bătaie cu zăpadă sau alte sporturi hibernale. În primul rând că spre dezamăgirea noastră nu era zăpadă, deci nu puteam să ne batem decât cu bolovani, lemne de foc şi pietre de caldarâm (ceea ce, dacă stau să mă gândesc, ar fi fost destul de interesant) şi în al doilea rând pentru că era un frig de crăpau pietrele. Am descoperit asta când a trebuit să dezgheţăm câinele pensiunii cu apă opărită pentru că înţepenise pe preş şi nu se mai deschidea uşa.

Biliardul a durat până la ore inumane, şi pot certifica asta, pentru că am fost printre cei care la 4 dimineaţa căutau disperaţi bila neagră (deşi jucasem imperturbabili vreo trei partide fără ea, din motive de supradoză de vin roşu) şi am descoperit că o clocea Grivei, susnumitul dulău, care mirosea ca un pulovăr de lână ud de îţi muta nasul. Ultima partidă s-a sfârşit când Marius (nu-l ştiţi voi, persoană importantă) s-a întins pe masă să dea cu tacul într-o bilă îndepărtată şi a adormit aşa.

Ultima zi a conţinut o vizită la Cetatea Râşnovului, o locaţie fascinantă, pe care v-o recomand cu căldură, pentru că deţine celebra fântână cu lungime variabilă, care trece de la 146 de metri (în ghid) la 142 de metri (pe tăbliţa în limba română) şi apoi se mai adânceşte spectaculos cu un metru (pe tăbliţa în limba engleză). în plus, la taverna din vârful dealului aveau lapte de vacă nebună.

Vitrinele cu arme ascundeau un ansamblu fascinant de arme medievale, printre care se numărau pistolul cu topor (pe bune), sabia cu mâner, cuţitul cu lunetă şi baltagul cu amortizor. Imaginile horror de pe pereţi ne-au ţinut treji tot drumul spre casă, dar mai bine aşa decât să jucăm jocuri violente toată ziua, nu? A fost frumos însă, şi sperăm să mai mergem şi la anul, ca să avem ce vă povesti. Momentan însă trebuie să închei, pentru că se termină pagina.

, ,

RSS Feed

1 Comentariu - Xcursii Xtreme

Baws a scris pe 16 Iulie 2013 , 19:53

Ahaha , foarte , foarte bine scris. Misto aventuri :)
PS: Stiu ca e cam tarziu acum..:)

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro