| Pe înțelesul tuturor

3 Iunie 2012

Viaţa ca un joc

Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 23.one-single-life-5a-black-view


După o noapte toridă de îţi fierb creierii în suc propriu am ieşit din stand-by dimineaţă cu nişte idei stranii în cap. Când te joci până cântă cocoşul din balconul vecinilor linia subţire şi roşie dintre joc şi realitate îşi cam pierde lejer din claritate şi începi să-ţi imaginezi că viaţa e un soi de joc massive multiplayer offline. Te joci cât te joci, dar viaţa începe să crească în dificultate încă de pe la nivelul 18. Jucătorii mai vechi zic că teoretic, între 16 şi 21 e perioada cea mai frumoasă: n-ai questuri grele, ai + 100% chance să te îndrăgosteşti, vezi totul în roz bombon şi aşa mai departe. Ce mai, o perioadă de care să îţi aduci aminte pe la nivelui 25, când se împute treaba şi apar nişte boşi care te calcă pe nervi şi îţi scot pe nas toate defectele, unii avînd tot felul de lovituri speciale, cum ar fi “Penalizarea”, “Mustrarea scrisă” şi temuta “Concediere”. Pe la 30 e dificil, iar după 50 e deja e un soi de nightmare. Nu sunt mulţi cei care trec de nivelul 80, iar de-acolo înainte nu e prea clar ce se întâmplă: unele zvonuri zic că e “game over”, definitiv, fără posibilitate de reload. Altele zic că te mută pe alt server, cu condiţii mai bune, cu lăţime de bandă şi fără packet loss. Mai sunt unii care ameninţă că dacă trişezi, o să ajungi să joci pe hell, cu protecţie -300% la foc şi pucioasă.

Fac un duş, mă îmbrac şi mai am timp de câteva reflecţii în bucătărie până se iniţializează omleta din tigaie. Mai ieri, am fost să plătesc telefonul la poştă: un quest foarte neplăcut şi din care câştigi foarte puţină experienţă, unde ai de-a face cu nişte NPC-uri ofuscate şi la limita isteriei, al căror arbore conversaţional se reduce la “Nu am”, “Nu pot” şi ”Da’ pur şi simplu nu vreau”. Şi într-un soi de simulare a unei interacţiuni colocviale, ţi se adresează constant cu apelativul “mami” de îţi vine să le dai un critical hit cu un fişic de monede de 500 de lei, înăuntru cald de ţi se usucă ochii în orbite. Stai la coadă jumătate de oră după care descoperi adevărul fundamental al tuturor jocurilor: unii joacă cu cheaturi. Un mustăcios cu chelie asimetrică vine de-afară, de la umbră, de sub copac, unde mai bate un vânticel anemic şi se bagă în faţă, unde şi-a lăsat rând la un bătrânel penibil de amabil. În astfel de momente simţi tentaţia unui killing spree cu rată ridicată de frag-uri făcute pe camperii de la umbră.

Hmm, aş mai sta să cuget, dar jocul ăsta numit viaţă se joacă contra timp, iar ceasul îmi spune muteşte că e vremea să plec. Liftul nu merge, aşa că trebuie să mă downloadez din nou pe scări. Alice, vecina mea de la parter iese şi ea la plimbare cu dobermanul, un iepuraş ceva mai feroce care să o păzească de pericolele ce pândesc la tot pasul în Ţara Minunilor, România. “Scumpete, povestea de dragoste dintre noi nu mai poate continua. Câinele tău nu mă iubeşte deloc”, îi arunc în joacă, în timp ce jivina încearcă, deloc subtil, să mă înşface de picior. Alice îmi zâmbeşte uşor perplex, rămasă fără replică. Eh, încă o misiune îndeplinită cu succes… Strategia e de bază. Sau tactica, că mereu le încurc. Mă rog, treacă de la mine…

Ce e frumos în viaţă e efectul random foarte bine pus la punct. De exemplu, pe neaşteptate, metroul se strică la Romană, şi trebuie să ne dăm cu toţii jos în staţia infestată cu grafiti multicolor, cu 50% chance to get a disease. Nevoit să merg pe jos, prin soare, ideile îmi bolborosesc din nou în cap: viaţa nu e jocul perfect: se trişează pe rupte, cei cu skill la pick-pocketing şi lockpicking trăiesc pe picior mare pentru că oamenii legii au AI-ul prost implementat şi uită (ajutaţi uneori de sume substanţiale) cine sunt inamicii. Suntem personaje într-un Sim City gigantic cu un management de doi bani. Partea proastă este că nu poţi să ieşi din joc, nici s-o iei de la început. Trebuie să fii mulţumit cu rolul tău şi să-ţi dezvolţi personajul cât de bine poţi în condiţiile date.

Viaţa e echitabilă abia în final: nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă. Un sfârşit neutru.

O bere rece mi-ar face bine la sistemul de operare. Coolerul nu mai funcţionează şi se înfierbântă procesorul. Feriţi-vă de ecrane albastre. Nu bateţi cuie în geam. Nu treceţi pe roşu. Votaţi rombul. Keep playing.

, , ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro