| Pe înțelesul tuturor

4 Decembrie 2012

Tipii de la cablu

Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 42.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


Sau “Stăpânul turturelelor – Prolog și Antilog”

Dragă redacţie,

Mă numesc Adam Armando Filipusis. V-am mai scris mai demult şi am văzut că mi-aţi publicat scrisorile (În căutarea lui Moş CrăciunIată ce pot face două mâini dibaceSanta Claus Reloaded) aşa că m-am simţit încurajat să vă scriu din nou. Vă voi povesti ce ni s-a întâmplat zilele trecute, când au venit tipii de la cablu, să pună Internet şi la noi în bloc.

Eram în faţa blocului, la soare. Fane se chinuia să desluşească o holografă, ştiţi, o imagine din aia cu flori şi mere amestecate la care dacă te holbezi mult începi să vezi chestii 3D. Făcea asta fără succes de vreo două zile, cu pauze. Încercase şi fără pauză, dar începuse să îi curgă sânge din nas şi drept urmare n-a mai primit desert pentru că a pătat covorul bej din sufragerie.

…FADE IN…

– Dă-mi şi mie să mă uit, îl trase de mânecă Vlăduţ.

Scos din transă, Fane îi aruncă o privire ucigătoare. Cel puţin în teorie. Când ai ochii atât de încrucişaţi încât pupilele se ciocnesc la baza nasului nu ai o figură foarte ameninţătoare.

– Eu mă uit prima, zise Cristinel, pe un ton care sugera că cine o contrazice o să aibă nevoie de cel puţin zece copci pentru capul spart şi o să intre involuntar în vacanţă de spitalizare pentru restul anului.

– Na, uită-te tu, oftă Fane. Eu mă las păgubaş. Cred că e defectă. Nu cred că există cineva care vede ceva în ea. Cu excepţia lui tata, adăugă el grăbit.

Maxim Prepeliţă, pasionat de asemenea curiozităţi, achiziţionase imaginea dintr-o călătorie în Bulgaria şi declarase convins că imaginea ascunsă reprezintă un car cu boi.

Restul familiei nu îndrăznise să îl contrazică. Să pui la îndoială spiritul deductiv al lui Maxim Prepeliţă era ca şi cum ai fi contestat sfinţenia Papei de la Roma. O blasfemie pentru care erai trăznît pe loc.

Cristinel preluă fotografia, se uită la ea câteva secunde, apoi declară plictisită:

– E simplu. E o vază cu flori.

– Zi zău, chicoti frati-su. Recunoaşte că nu înţelegi nimic din poză.

– Da’ de ce n-aş înţelege, se ofuscă artista. Pentru că sunt fată?

– Nu, pentru că ţii poza invers, zise Amiloaie, păstrându-şi părerile naiv misogine pentru el. Cristinel aruncă cu sterograma în el. Amiloaie o încasă abil în tâmplă cu tot cu rama de lemn, după care se crâmpoţi la faţă de parcă i se strepeziseră dinţii şi alunecă sub bancă. Vlăduţ şi Adam recuperară poza şi începură să o examineze concentraţi. Sub bancă, Amiloaie începu să chicotească, vag isteric. Nimeni nu îl băgă în seamă.

– E o pasăre, trase concluzia Adam.

– Ba e un liliac, îl contrazise Vlăduţ.

– Şi liliacul nu e pasăre, deşteptule?
– Nu, e mamifer, puse punctul pe “i” Vlăduţ. Pentru că naşte ouă vii, completă doct.

Amiloaie chicoti din nou. În alte condiţii, ar fi putut concura cu eroina din “Exorcistul”. Mai ales că în timpul unei crize de astm devenea grena la faţă şi ocazional, făcea şi spume la gură.

– Hei, puştime! se făcu auzită o voce. Grupul deveni atent. Dintr-o maşină coborâseră doi tipi îmbrăcaţi în salopete negre. Unul era înalt şi slab, iar celălalt era scund şi gras. Lui Vlăduţ i se păru că seamănă cu nişte indivizi pe care îi mai văzuse undeva, dar nu ştia unde. Cel înalt le făcu semn să se apropie. Nimeni nu se mişcă:

– Nu primim bomboane de la străini, glăsui ameninţătoare Cristinel.

– Staţi liniştiţi că nu vă dă nimeni bomboane, zâmbi prietenos cel gras.

– Atunci de ce ne mai deranjaţi?

Amiloaie chicoti de sub bancă. Zâmbetul celui scund se transformă într-o grimasă.

– Suntem tipii de la cablu, zise el. Am venit să montăm o antenă pe terasă. Puteţi să îl chemaţi pe administrator să ne deschidă uşa de sus, de la zece?

– Nenea Cezar nu e acasă, e la băi, spuse Vlăduţ. Dar uşa e deschisă, pentru că nu are nimeni curaj să se ducă sus.

– De ce? se miră cel înalt ca o prăjină.

– Din… cauza păsărilor, şopti Fane, după ce se uită atent în jur. “Stăpânul Turturerelor” locuieşte pe terasă.

– Stăpânul cui? Ce tot vorbeşti acolo?

– A, un bătrân nebun care vorbeşte cu propria lui mână şi care creşte porumbei, se hotărî Cristinel să lămurească problema. Dar dacă v-am fi spus aşa de la început n-ar mai fi părut atât de înspăimântător, nu?

– Mie mi-e frică oricum de păsări, recunoscu cel înalt. Cel scund îi plesni o scaltoacă peste ceafă.

– Pămpălăule. Treci şi ia cablurile şi hai să mergem sus.

Prăjina îl privi tăios.

– Păsările sunt periculoase. Pot să sară la ochi, dacă vrei să ştii. Am avut un văr care a murit din cauza unei păsări.

– Nu-mi spune, i-a intrat în ochi când conducea, rânji scundul.

– Nu, a murit înecat cu o bucată de pui, dar te felicit pentru imaginaţia bolnavă. Acum iar n-o să pot dormi la noapte.

Conversaţia mai continuă şi în lift, dar încetă brusc la etajul zece, când, deschizând uşa, cei doi se treziră în faţa aceluiaşi grup de copii, care îi priveau tăcuţi.

– Cum aţi urcat zece etaje aşa repede? se miră cel înalt şi zvelt.

Grasul îl plesni din nou peste ceafă şi îi arătă din cap liftul de pe partea cealaltă a coridorului. De undeva de pe scări se auzi un chicotit agonic! Amiloaie, afectat de lovitura de cap, uitase de lift şi alergând pe scări se pomenise cu o criză de astm.

– Ce căutaţi, mă, aici? îi admonestă rotofeiul. N-aveţi lecţii?!

– Vrem să vedem şi noi cum se pune o antenă.

– Vreţi pe dracu. Ia, la o parte, să mergem să vedem unde punem antena asta.

Cei doi deschiseră uşa şi păşiră pe pietrişul de pe acoperiş. Copiii rămaseră prevăzători înăuntru, privind scena pe geamurile de la luminator.

***

Jurgen Trifoi avea o problemă principală: paranoia. Era convins că cineva vrea să îi fure o pereche de porumbei de atac şi să se îmbogăţească de pe urma puilor lor. Creşterea de porumbei de atac ar putea fi considerată chiar ea o problemă de persoanele mai naive, dar în momentul în care proprietarul porumbeilor are drept confident propria mână, este greu să te mai mire ceva în privinţa lui.

– Da, draga mea, n-o să ni-i fure nimenea, preţioşşşşşi noşşşştri porumbei. Pentru că avem grijă de ei. Ugu, ugu. Preţioşşşşşşiii… şuşoti Jurgen. Hector, dulăul maidanez crescut la înălţime şi extrem de iritabil de când fusese folosit ca ţintă pentru antrenarea porumbeilor pentru atacuri în picaj, începu să mârâie.

Jurgen tresări ca picat cu ceară.

– Au venit să ne ia preţioşşşşiii! Hector, şo pe ei. Hector plecă asemenea unei rachete sol-sol îmblănite. Porumbeii, crezând că este vorba de un nou exerciţiu, decolară pe urmele lui.

Madam Letiţia Protopopescu, de la zece, văduvă, se admira în oglindă în splendoarea neglijeului.

– Urâtă nu sunt, casă am, nu merit şi eu, Doamne, un bărbat care să se bucure de mine?!

De undeva de sus se auzi un urlet prelung, pe două voci, apoi, agăţaţi de o antenă, atârnaţi de cablu, nici mai puţin de doi bărbaţi năvăliră prin fereastră. În urma lor, o cometă de blană şi pene se prăbuşi în gol. După nici cinci secunde, un câine purtat în gheare de un stol de porumbei se înălţă către acoperiş.

În mod normal, madam Protopopescu ar fi zis “Hâu!” şi ar fi dat ochii peste cap. În condiţiile de faţă, înălţă ochii spre cer şi zise din toţi rărunchii:

– Nu merit şi eu, Doamne, un milion de dolari?

Această mică introducere face parte din trilogia “Stăpânul Turturelelor” care mai cuprinde “Frăţia fratelui cel mare”, “Cele două torturi” şi “Întoarcerea blegului”, dar asta este altă poveste care ar putea fi povestită altă dată. Am însă o presimţire că săptămâna viitoare va fi sub semnul Matrix.

, ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro