| Pe înțelesul tuturor

28 Decembrie 2012

Simfonie pentru dantură și orchestră

Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 46.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


Iritare și anestezice în DO Major

Azi-noapte am avut un vis ciudat. Se făcea că îmi crescuse un dinte atât de lung, încât trecuse prin podea şi ajunsese la vecini, care băteau în el cu linguriţa să dau muzica mai încet. În concluzie, trebuie să atrag atenţia cititorilor că nu pot să îmi asum întreaga responsabilititate pentru opiniile din aceste pagini. Este imposibil ca amestecul de Algocalmin + Ibuprofen + Aulin să nu aibă şi el o parte din vină. Sugerez citirea acestui articol având ca fond muzical melodia “Something for the Pain” a lui Jon Bon Jovi.

Mă doare un dinte. Pulsează ca un stroboscop al suferinţei transformându-mi şirul de gânduri într-o encefalogramă haotică. În condiţiile date, cuvântul “Blackview” capătă noi valenţe. Viziunea mea asupra lumii străbate toate tonurile închise de la violet de doliu la negru fosforescent şi se opreşte într-o zonă în care negrul este atât de concentrat încât poate fi dat prin maşină şi transformat în cafea solubilă.

Din cauza durerii am senzaţia că beneficiez de (sau sunt blestemat cu) un filtru care face ca fiecare amănunt iritant din viaţa de zi cu zi să iasă în evidenţă ca echivalentul mental al unui lens-flare. Avantajul, dacă se poate spune aşa ceva, al suferinţei mele dentare, este că pot reacţiona cum îmi trece prin cap şi pot spune orice, fără teama de consecinţe, pentru că nu îmi pot imagina o consecinţă care să depăşească în magnitudine durerea care îmi vibrează surd în dinte. Mă simt ca un super-erou cu cea mai stupidă super-putere din univers.

Aşa că deschid un nou document şi fac o listă cu ce mă enervează, fiecare apăsare de tastă o lovitură de ciocan care se propagă din vârful degetelor până undeva înspre partea dreaptă şi crispată a feţei, alimentând o furie pulverizatoare.

Mă enervează cei care mă întreabă pe un ton vag condescent “De ce nu te duci la dentist?”, de parcă asta ar fi cel mai natural lucru din lume. Pentru că pentru ei este greu de conceput existenţa unui dentist care a studiat Facultatea de Torturologie, profilul veterinar-agricol, căruia îi este peste puteri să înţeleagă că în ciuda faptului că nu am băut cafea şi nici alcool, anestezicul nu îşi face efect asupra mea nici după a doua injecţie în gingie. Motiv pentru care îmi sapă în dinte “pe viu” până încep să urlu şi undeva într-o zonă calmă, în care eul meu s-a retras din faţa asaltului durerii, îmi imaginez cum îi tatuez pe ţeastă cu freza prima strofă din “Deşteaptă-te române”.

Mă enervează puştiul cu gel în păr care stă lângă mine în Internet Cafe, fumează şi soarbe din Cola, în timp ce aruncă asl-uri la întâmplare pe mIRC. Un exponent perfect al unei generaţii subatomictv, din care, dacă l-aş tăia experimental
cu un bisturiu, ar ieşi fumuri, muzică dance şi manele şi o zeamă maronie bolborosind a pagubă.

Şi în urmă ar rămâne o carcasă goală, care n-ar putea nici măcar să fie reciclată. “N-ai vrea să nu mai fumezi lângă mine?”, îl întreb. Ceea ce îl face să mă privească perplex, de parcă l-aş fi întrebat care este ultima carte pe care a citit-o.

“E dreptul meu să fumez”, găseşte el în cele din urmă un răspuns la o întrebare retorică. Ceea ce mă face să îi explic că atâta timp cât e lângă mine şi mă calcă pe nervi nu are nici un drept şi chiar dacă ar avea n-ar şti ce să facă cu el fără manual de utilizare. Şi dacă nu renunţă s-ar putea să fie nevoit să fumeze prin intermediul intestinului gros pentru că gura s-ar putea să nu îi acomodeze şi ţigara şi piciorul meu până la genunchi. Rezultatul a fost că a stins în cele din urmă ţigara, după o pauză care m-a făcut să cred că folosisem termeni prea complicaţi pentru el, cuvintele polisilabice organizate în fraze depăşind puterea lui de înţelegere. Chiar şi dacă durerea nu mi-ar înăbuşit orice satisfacţie, gestul meu ar fi fost oricum futil din cauza ceţii gri care plutea în valuri groase în întreaga cafenea Internet şi care se infiltra încet, dar iremediabil în hainele mele.

Ce e aşa de interesant şi plăcut în a fuma, vin şi întreb, cu mâna pe trăgaci în caz că există cineva care îşi imaginează că ar putea avea un răspuns care să mă mulţumească. Nu că ar conta, pentru că răspunsul este oricum “NIMIC”, carcinoame ambulante ce sunteţi, urlu din adâncul dintelui, unde probabil se găseşte o carie la fel de neagră ca plămânii voştrii. Da, voi, fumătorii, aţi deschis la pagina asta pentru că aşteptaţi ceva amuzant? Ei bine, nu e nimic amuzant în faptul că zi de zi trebuie să vă suport, să dau nas în nas cu fumul vostru şi să constat că lumea a ajuns la un status-quo prin care vă acceptă. Nu numai că ar trebui să se legifereze fumatul doar în locuri special amenanjate, dar ar trebui ca locurile respective să fie situate la 30 de metri sub pământ şi închise ermetic, ca să vă puteţi bucura în voie de aroma voastră inconfundabilă. Când vă întrebau rudele ce vreţi să vă faceţi când o să creşteţi mari a răspuns vreunul dintre voi “tobă de eşapament”? Hai, ridicaţi mâna, să vă văd. Protestaţi, din plămânii voştri dogiţi, dacă vă bagă cineva în seamă.

Mă mai enervează cei care cred că Doom 3 va fi mai un joc mai bun decât Half-Life 2 pentru că are o grafică mai avansată şi un joc de-a baba oarba cu monştri care ne va speria până în pragul infarctului. Speranţa lor se sprijină pe concepţia şubredă că John Carmack se pricepe la game design la fel de bine ca la programare, uitând că lui Carmack nu îi pasă de ce vor jucătorii, dorind doar să îşi vândă motorul grafic şi cu banii câştigaţi să îşi mai cumpere o maşină sau şi mai şi, să mai construiască o rachetă spaţială. Cu personaje din polimeri expandaţi, univers redus la variate combinaţii cutie-coridor-cutie, o poveste scrisă de un neica-nimeni şi multiplayer cu maxim 4 jucători, Doom 3 ajunge să se compare pozitiv cu Half-Life 2. Înapoi la plastilină, copii, pentru că n-aţi fost în stare să învăţaţi de atâta timp care este secretul unui joc bun. Reţineţi că spun bun, nu de succes, pentru că risc să se creadă că The Sims sau CounterStrike sunt jocuri bune în opinia mea. Apropo, să îi trezească cineva pe jucătorii de CounterStrike la realitate şi să le explice că mai există şi alte jocuri, mai interesante, şi ar putea să se scuture de superficialitate măcar de dragul diversităţii. Şi nici nu vreau să intru într-o discuţie despre universul Star Wars şi puradeii lui digitali. Spuneţi mersi că nu o să am nimic de-a face cu prezentarea de la Jedi Academy.

M-aş opri aici, dar am făcut greşeala să accept generoasa ofertă de alune a unui coleg şi pe fond de crănţăneală mă simt nevoit să declar că mă mai enervează: scumpirea biletelor RATB, Jose Armando, Ricky Martin, fetele cu ruj galben, şoferii de maxi-taxi excesiv de prietenoşi, copiii care răcnesc în maşină, farmacistele care nu vor să dea Distonocalm decât cu reţetă, cornuleţele cu nucă fără nucă, schimbarea lui Charlie din Charlie’s Angels: Full Throttle cu un negru fără umor, soarta somonului care creşte stresat în iazuri suprapopulate şi apoi sfârşeşte afumat în sandvişuri cu gust leşinat, sărutul prea scurt dintre Britney Spears, Madonna şi Christina Aguillera. Au!

, ,

RSS Feed

1 Comentariu - Simfonie pentru dantură și orchestră

gordon_gone a scris pe 17 Ianuarie 2013 , 20:52

Asta e bun de tot!

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro