| Pe înțelesul tuturor

22 Octombrie 2012

O parabolă cu şi despre limba română

Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 37.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


Cuvântul care costă 5.000.000 lei

“Proiect de lege privind obligativitatea traducerii în limba română a textelor scrise sau rostite în limbi străine pe teritoriul României”

Expunere de motive:

“avându-se în vedere că o mare parte din persoanele care alcătuiesc populaţia ţării noastre nu cunoaşte respectivele limbi străine, fapt care generează în acele persoane o stare de disconfort şi iritare, ajungându-se până la sentimentul de înstrăinare în propria ţară”

“avându-se în vedere datoria sacră de a veghea la respectarea şi cultivarea acestei componente nucleale a fiinţei noastre spirituale, care este limba română”

– Senator Peorge Gruteanu

*** sublinierea aparţine autorului

*** toate persoanajele şi întâmplările prezente în textul ce urmează sunt fireşte fictive şi intenţionat exagerate pentru a sublinia intenţia satirică. Asta nu înseamnă că într-un anumit context ele nu ar putea deveni adevărate. Prietenii ştiu de ce. Aplauze pentru Cavalerii Componentei Nucleale şi domnia sa Limba Română.

Pompiliu Sfecleanu începuse să se teamă să mai iasă din casă. Om cu etate, fost lucrător la Cooperativa Meşteşugărească, într-un atelier care se ocupa cu remaiatul ciorapilor de damă, reparatul umbrelelor şi recondiţionarea păpuşilor de porţelan, Pompiliu fusese pensionat forţat în momentul în care economia de piaţă evidenţiase ocupaţia sa ca desuetă şi neproductivă, în locul fostului atelier Cooperativa Meşteşugărească se insinuase cu tupeu un Internet Cafe. De ce oare or plăti tinerii din ziua de azi să se holbeze toată ziua în televizoarele alea? Oricum, tot răul spre bine, îşi spusese Pompiliu, pentru că reuşise să vândă trei dintre păpuşile de porţelan recondiţionate pe care clienţii nu le mai reclamaseră unui japonez colecţionar al cărui anunţ îl găsise la rubrica de mică publicitate din România Liberă. Fusese chiar surprins când japonezul, în româna lui stricată îi oferise “tlei zute de dolali” pe fiecare.

Pusese banii în bancă şi începuse să imagineze un plan de afaceri. Primul pas a fost să îşi asigure slujba de administrator de bloc pentru corpul “L” de pe strada Lumânărele, denigrându-l constant pe Onofrei Corcodel, administratorul din perioada respectivă. Acesta i-a confirmat clevetelile, fugind cu banii blocului, ceea ce per total, a fost un câştig pentru Pompiliu, care i-a luat locul fără prea multe remuşcări. Aflat în această poziţie administrativă respectabilă, domnul Sfecleanu a început să facă cercetări în stânga şi în dreapta pentru a afla cine mai are păpuşi de porţelan de vânzare. Cu cât mai vechi, cu atât mai bine. Japonezul le cumpăra pe toate şi el devenise singurul distribuitor.

Blocurile din jur erau vechi şi locuite de oameni în vârstă: pensionari, văduvele unor veterani de război, fete bătrâne. Păpuşi găsea destul de rar, însă afacerea mergea destul de bine. Asta până la apariţia legii Gruteanu. Om de bine, domnul Gruteanu. Mare om. Cine altcineva se mai preocupa de identitatea fiinţei noastre spirituale şi naţionale acum că lui Vădim îi băgaseră pumnul în gură? Limba română trebuie apărată, fu imediat de acord Pompiliu. Pentru că toate scrisurile astea în limbi străine de peste tot nu erau altceva decât manevre mârşave ale puterilor străine de a năuci minţile românilor şi de a transforma România într-o piaţă pentru produsele pe care nu le mai cumpăra nimeni acolo în ţările lor de capitalişti nesătui.

Aşa se face că în avizierul blocului a apărut un nou anunţ, care suna în felul următor.

“CIEI CARE VOR SĂ SPRIJINE LEGEA GRUTEANU SUNT CHEMAŢ ÎN SCOPUL DE ADUNARE DE SEMNĂTURI ÎN PĂRCULEŢUL DIN FAŢA BLOCULUI MÂINE ÎNTRE ORELE 14:00-17:00”. A doua zi, în părculeţ se aflau în mare aceeaşi locatari ca de obicei: Mitică Şpanc, care era cam surd de-o ureche, Aurel Mânzatu, poreclit “Căpitanul” şi Victoraş Aşoricoaicăi, care ieşise la plimbare cu căţeaua, căreia i se spunea cu drag “Viţica” pe motiv de dimensiuni. Din lipsă de entuziasm nu s-au mai strâns semnături dar în schimb s-au jucat table. Până când au apărut ei. Golanii. În tricouri subţiri şi fără căciulă, deşi era sfârşit de octombrie. Cum de îi lăsau părinţii afară din casă? Unii aveau role, alţii biciclete. Alţii aveau şapca întoarsă cu cozorocul la spate.

-Yo, old duudz, uaţap? zise unul dintre ei. Pompiliu îi privi vexat.

– Voi n-aveţi şcoală, măi băieţi?

– Pfft! Ce leimăr! zise unul dintre ei. Voce de fată, dar era în pantaloni de doc. Blugi parcă le zicea.

– Tataie, sunt şi fete de faţă, fi politicos, îi spuse.

– Ueic ap end smel dă rozăs.

Pompiliu se uită la cercelul pe care fata îl plantase în buric şi nu-i veni să creadă. Tineretul din ziua de azi, cine să îi mai înţeleagă.

– Cu tineri ca voi, se duce ţara de râpă, îi dădu dreptate cu voce tare Mitică.

– Negative, rânji unul dintre ei. Ză fiuciăr iz brait, ză fiuciăr is oringi.

– Da’ vorbeşte româneşte, măgarule! îl apostrofă Pompiliu, devenind brusc iritat şi simţindu-se străin în propria lui ţară. Crezi că dacă ai făcut un liceu sau o facultate ai dreptul să mă faci cum îţi vine la gură, pe mine, care am o vârstă? Ia mai terminaţi cu mişto-ul ăsta. O să vin eu să discut cu părinţii voştri. Păi ce e asta? Cum vă permiteţi?

– Nău uei, men! Părinţii noştri nu sunt acasă în uichend.

– Las’ că îi găsesc la sfârşit de săptămână atunci. Vă pun eu pielea pe băţ.

A doua zi la “Avizierul” blocului apăruse un nou afiş care ameninţa cu amenzi între o sută şi cinci sute de mii pentru cei care folosesc cuvinte din limbi străine pe palier şi în scara blocului. Analizarea inscripţiilor săpate cu cheia în humă, de genul VIERME+INGRID=LOVE, PARAIPAN OWNZ YOUR ASSES, SLURP sau GEORGETA SUCKS DUCKZ a făcut ca şi acestea să fie incluse pe o listă specială de amenzi ce vor fi administrate contravenienţilor imediat ce vor fi descoperiţi. Înjurăturile în limba maternă parcă nu-i creau un disconfort aşa de mare, pentru că erau neaoşe, sănătoase, virile, ca şi limba română. Un “fac iu” însă, aşa cum auzise el prin filmele americane de pe Antena 1 din care nu înţelegea nimic pentru că oricum nu vedea ce scrie fără ochelari, un “fac iu” însă era ceva neruşinat, ceva împotriva firii, care îl răscolea în adâncul sufletului ca o melodie hip-hop în miez de noapte când ţi-e somnul mai dulce.

Urmarea măsurilor luate s-a văzut destul de repede pentru Pompiliu Sfecleanu. A doua zi când a plecat înspre piaţă să îşi cumpere sparanghel, o voce din spatele lui i-a strigat ameninţător:

– Softuer!

– Poftim? s-a întors mirat Sfecleanu.

Un tânăr pe care nu îl mai văzuse până atunci se apropie de el şi îi spuse pe un ton confidenţial:

– Harduer maus dregendrop onlain gheimplei fârst persăn şutăr caunterstraic hedşot!

Pompiliu simţi din nou un val de furie, amestecat cu teamă.

– Ce vrei de la mine? strigă. Nu înţeleg. Pleacă de-aici, derbedeule.

– Nas ne dagoniat, replică acesta şi fugi.

Pompiliu Sfecleanu renunţă să se mai ducă la piaţă şi se refugie într-o bodegă cu specific românesc. Aici, înconjurat de un zid sonor de manele, se simţea profund român. Îşi luă un pahar de “Săniuţa” pe care îl savură pe tonurile melodiei “Aş da zile de la mine”. Aşa da, îşi spuse. Nu toate aiurelile astea străine din care nu se înţelege nimic. Zgomot, nu muzică adevărată. Costi loniţă îşi făcu auzit zbieretul caracteristic şi Pompiliu suspină o dată cu el. Oooof, viaţa mea, ce-am ajuns…

***

“Bună dimineaţa, stimaţi ascultători! Vă urăm o zi minunată şi vă lăsăm să ascultaţi în continuare melodia “Ploaie de noiembrie” de la formaţia “Pistoale şi trandafiri”. Pe acordurile melodiei rock, ne dăm seama că legea Gruteanu s-a votat şi a început deja să fie aplicată. Din păcate Pompiliu Sfecleanu nu se mai poate bucura de asta. A fost arestat o dată cu japonezul care folosea păpuşile de porţelan ca recipient pentru droguri. În româna lui stâlcită, Yamatoshi Himazu a încercat să îl disculpe pe Sfecleanu, care în fond nu avea nici o vină, dar nu a reuşit decât să îl descrie ca fiind un complice. Povestea s-a terminat fără hepi end. Că cum ar veni nu a avut un sfârşit fericit. A fost chiar tristă s-ar putea spune. Sau ar putea fi.

, ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro