| Pe înțelesul tuturor

8 Octombrie 2012

Ghici cine vine la cină

Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 35.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


O telenovelă horror în trei acte

PROLOG

, cineva suficient de iresponsabil incât să înfrunte urgia naturii ar fi avut timp aproape un minut să admire frumuseţea brutală a întinderilor îngheţate puse în valoare de aurora boreală înainte ca temperatura de -50 de grade Celsius să îl transforme într-un ţurţure ambulant. Acel cineva ar fi avut totodată ocazia să vadă cum în ciuda gerului ucigător o mogâldeaţă neagră se târăşte prin zăpadă către clădirile avanpostului 25. Toată lumea dormea însă liniştită.

ACTUL I

Toţi cei cinci membri ai echipei internaţionale de savanţi detaşaţi în avanpostul 25 – “Faraway” mă privesc iritaţi şi cu ochii încă împăienjeniţi de somn, dorind să afle motivul pentru care au fost treziţi brusc de semnalul de alertă. Doar Pinky, credinciosul nostru huskie, doarme liniştit lângă soba de teracotă din colţul încăperii. Am început prin a-mi drege vocea.

– Hhrm… Dragi colegi…

Un val de cafea mă lovi în obraz. Faptul că lichidul nu mai era de mult fierbinte nu mă încălzi cu nimic în momentul în care fu urmat îndeaproape de gamela de tablă care îl găzduise recent.

– Mii de scuze! zâmbi încurcată Gabriella ţinându-şi strâns mâna stângă cu cea dreaptă.

Mi-am şters cafeaua de pe obraz în timp ce îi aruncam o privire ucigătoare. Uneori am impresia că face intenţionat ce face. O italiancă brunetă si temperamentală, Gabriella Seni ar fi atras atenţia oricărui bărbat, mai ales unuia care se afla claustrat într-un avanpost friguros din Antartica. Nu avea decât un mic defect: doctoriţa noastră suferea de sindromul Doctorului Strangelove. Cel care condusese avanpostul înaintea mea considerase probabil denumirea bizară şi excitantă în momentul în care o selectase pentru a face parte din echipa internaţională de savanţi, însă a aflat destul de repede, ca şi mine de altfel, că afecţiunea nu are legătură cu preferinţele persoanei, ci cu faptul că nu îţi pot controla acţiunile uneia dintre mâini. Nu este o poveste dintr-un film de groază, ci o realitate jenantă. Acţiunile aparent perfect coordonate ale mâinii devin mai frecvente şi mai haotice pe măsură ce gradul de excitare nervoasă al individului creşte. Nu vă puteţi închipui niciodată cât de problematic poate fi până în momentul în care ajungeţi în acelaşi pat cu persoana afectată de această condiţie specială. Dar să nu intrăm în amănunte. Un avanpost nordic e o lume extrem de mică şi nopţile sunt foarte friguroase.

Din păcate nu pot spune că o cunosc la fel de bine pe Ingrid. Genetician de renume mondial, Ingrid Svensson este o suedeză zveltă, cu părul atât de blond încât pare alb. Lucrează de trei ani la un proiect care ar trebui să creeze animale cu o blană şi un metabolism mult mai bine adaptat frigului arctic. Singurul rezultat remarcabil până în prezent a fost crearea în eprubetă a lui Pinky, singurul husky roz din istorie, dotat cu sânge rece (la propriu) şi o poftă de mâncare egalată doar de lenea sa formidabilă. Ingrid formează un cuplu solid cu Sonia Ulfsson, specialista meteo, cu care seamănă atât de bine încât ar putea fi surori gemene. Oricum, sunt nedespărţite. Din păcate.

Partea bărbătească a echipei este reprezentată de geologul Vladimir Roşka, un rus a cărui soluţie pentru combaterea frigului este o doză sănătoasă de vodcă, sorbită la intervale regulate dintr-o butelcă metalică şi fizicianul Brian Sanders, un englez pretenţios de la Universitatea din Oxford. Să nu uităm şi de mine: Harry Jones, însărcinat cu telecomunicaţiile şi comandant oficial al misiunii antarctice, parţial şi din cauza afilierii militare cu NATO (locotenent major).

– Dragi colegi, reiau, privind circumspect la Gabriella, care duce o luptă cu propria-i mână sub tăblia mesei, am recepţionat o transmisie mai mult decât îngrijorătoare de la Avanpostul 31. Aparent, o creatură extraterestră cu
capacitatea de a replica orice formă de viaţă s-a infiltrat în rândurile lor şi i-a omorât unul câte unul.

Fac o pauză de efect, dar nimeni nu pare foarte afectat: Vladimir trage o duşcă de vodcă, iar Ingrid îşi examinează unghiile. Brian este primul care rupe tăcerea:

– Nu pot să cred că ai căzut încă o dată în plasa glumeţilor ălora şi că pe deasupra ne-ai trezit şi pe noi în miez de noapte. Nu că ar conta foarte mult în locul ăsta nenorocit, dar ai fi putut să îţi aduci aminte de poanta de data trecută, cu ploaia de meteoriţi, când am stat cu toţii 2 ore în viscol ca nu cumva să ne găsim sfârşitul loviţi de bolovanii veniţi din cer.

– De data asta este serios, îi întrerup tirada. Va trebui să ne păzim unii pe alţii, pentru ca nu cumva să ne poată lua prin surprindere. Şi în caz că Doamne-fereşte se întâmplă ceva, ţineţi minte că dacă este ceva de care creaturile se tem, este focul.

– Harry, sper că glumeşti… Ţi-am zis să nu mai foloseşti legătura prin satelit ca să downloadezi filme de groază, mă admonestă zâmbitoare Sonia, dar zâmbetul îi pieri când văzu că mă încrunt.

– Eu cred că mă duc să mă culc înapoi, mormăi ca un urs Vladimir.

– Nimeni nu pleacă nicăieri! am bătut cu pumnul în masă. Dacă ne despărţim, riscăm ca unul dintre noi să fie infectat de organismul extraterestru şi să îi infecteze şi pe ceilalţi. V-am spus că nu poate fi deosebit de gazda pe care o inoculează. Suntem toţi aici în această cameră, şi nu plecăm până nu vine echipa de salvare. Asta înseamnă şase ore.

– Harry? îmi zâmbi strâmb Gabriella. Nu ştiu cum să îţi spun, dar deja lipseşte cineva…

Pinky s-a strecurat afară în timp ce ţipai la noi.

Mă simţii sufocat de un val de panică.

– Pinky? Pinky, treci încoace!

Nici un răspuns.

– Ok, schimbare de plan, am zis, brusc alert. Doi câte doi, pornim în căutarea câinelui. Nu am vrea să fie infectat, nu?

Pe feţele lor se citea o indiferenţă care îmi spunea că din partea lor putea să îi lovească şi un aisberg, pentru că ei se vor preface că îl caută, dar de fapt se vor întoarce în pat. Sonia şi Ingrid păreau chiar nerăbdătoare. Ce poţi să faci altceva într-o noapte de 6 luni decât să dormi? Ca pentru a-mi răspunde, Brian scoase şi el o butelcă de scotch şi ciocni cu Vladimir apoi se ridicară şi porniră pe culoarul care ducea către nordul habitatului. Ingrid şi Sonia porniră înapoi către dormitoare. Aparent nici nu aveau de gând să se prefacă foarte mult.

– Se pare că am mai rămas doar noi doi, îmi zâmbi Gabriella, făcându-mi cu ochiul. Apoi înainte să pot replica în vreun fel îmi plasă o directă de stânga în maxilar.

ACTUL II

– Îmi pare râu! Ce mai vrei să spun?

Părea sinceră de data asta. Dar n-am zis nimic şi am continuat să îmi masez falca. Întotdeauna rentează să te dai rănit.

– Pinky, unde naiba eşti? Fă-te încoa, potaie, că dacă nu o să dormi afară la noapte! am mârâit. Dinspre depozit se auzi ceva trăncănind. Începea să îmi fie frig şi mi-era din ce în ce mai somn. Dacă făcuseră totuşi o nouă glumă cei de la avanpostul 31?

Brusc, becul de pe coridor pâlpâi şi se stinse. Ceva dărâmă nişte cutii de tablă în depozit.

– Pinky? am şoptit. Cuţu? Cineva? Gabriella?

Ceva moale şi parfumat se încolăci în jurul meu. Două buze fierbinţi îmi atinseră lobul urechii.

-Gabriella… nu e momentul pentru hârjoneală, am încercat eu să evadez din strânsoare. Fiecare bătaie a inimii îmi zvâcnea în tâmple şi în urechi. Mai avem niţel şi începeam să urlu.

– De unde ştii că sunt eu? îmi şopti călduţ în ureche Gabriella.

– Pentru că mâna ta stângă mă ciupeşte de fund şi nu pari să iţi dai seama?

Ceva mârâi în întuneric.

– Uşcheala! am strigat şi am tras-o după mine. După care m-am lovit de o conductă şi a trebuit să mă tragă ea pe mine. Ne-am refugiat într-o cămăruţă de serviciu şi ne-am baricadat înăuntru. Ceva începu să plescăie şi zgârme uşa pe dinafară. M-am căutat prin buzunare si am găsit o brichetă pe care am folosit-o pentru a arunca o privire de jur împrejur. Uşa nu părea foarte solidă.

– Nu cred că bricheta ta ne va ajuta foarte mult! ţipă isterică Gabriella. Mâna stângă o trăgea vaşnic de păr aşa că avea destule probleme pe cap, dacă se poate spune aşa. Am ochit un bidon cu benzină şi mi-a venit o idee…

ACTUL III

– Nu înţeleg de ce a trebuit să dai foc hainelor mele! Chiar nu înţeleg!

M-aş fi mirat să înţeleagă, dar în definitiv pusesem monstrul pe fugă, nu? Am decis să fac în continuare pe eroul.

– Din moment ce eşti mai dezbrăcată decât mine (pauză pentru zâmbet), mă văd nevoit să mă duc eu să văd ce s-a întâmplat cu generatorul de curent. Şi nu am curaj să mă duc după haine pentru că s-ar putea să descopăr că şi ceilalţi s-au transformat în … chestii din astea, am zis arătând din ochi către podeaua pe care alături de hainele înflăcărate zăcea carbonizat cadavrul creaturii care fusese Sonia. Sau Ingrid. Sau ambele, la cât de mare era. Oricum, avea pâr blond. Pe ici, pe colo. Ai vreo idee cum aş putea să ajung până la clădirea generatorului şi să mă întorc fără să îngheţ? Pentru că fără curent nu avem radio, şi fără comunicaţii nu avem chiar nici o şansă de supravieţuire.

Gabriella ridică privirea şi zâmbi. Jur că nu mi-a plăcut zâmbetul ăla.

– Suntem chiar lângă laborator, îţi pot face o injecţie cu adrenalină. O să ţi se iuţească circulaţia sângelui şi o să fii în stare să rezişti mai mult frigului.

Sărăcuţa. Şi ea tremura. Am fost de acord cu injecţia, spre marea mea nefericire ulterioară.

Adrenalina şi-a făcut efectul instantaneu: m-am simţit brusc mai uşor şi am început să transpir. Focuri de artificii îmi explodau la periferia câmpului vizual. Simţeam nevoia să alerg pentru că simţeam că dacă stau pe loc urma să ajung tapet pe pereţi. Eram ca un balon gata să pleznească şi aveam nervii întinşi la maxim. Cu concentrarea nu stăteam însă foarte bine.

– A cui e mâna asta? am ţipat.

– A mea.

– Şi asta ce e?

– Mâna ta! deveni isterică Gabrielle. Acum du-te şi vezi ce e cu generatorul. Nu mă lăsa pe întuneric mai mult decât e nevoie.

Am luat-o la goană prin întuneric, ajungând afară pe principiul bilei de biliard: prin ricoşeuri repetate din pereţi. Frigul mă lovi ca o sabie tăindu-mi răsuflarea. Deh, să iesi în pulover la -50 de grade nu-i de joacă. Am căzut de câteva ori prin zăpada îngheţată, astfel încât după 200 de metri, când am ajuns la cabina generatorului, eram deja ţeapăn. Am pus mâna pe clanţă şi am rămas cu ea lipită de metal. Nu mai aveam putere nici să urlu. Am început să mă lovesc sistematic de uşă în speranţa că se va deschide, în cele din urmă s-a deschis şi l-am găsit pe Pinky. Se lipise de generator ca de sobă, în speranţa că o să se încălzească, cu rezultatul că din roz devenise negru de fum. Şi scurtcircuitase şi maşinăria. Din fericire nu definitiv. L-am raschetat cu o cheie franceză si am repus generatorul în funcţiune. Apoi m-am pregătit pentru o nouă înfruntare cu gerul.

Adrenalina îşi cam epuizase efectul. Ultimii 50 de metri până la avanpost i-am făcut târâş. Spre surprinderea mea, uşa era încuiată. M-am uitat prin geamlâcul gros. Înăuntru, golaşă, mă aştepta Gabriella. Mâna stângă nu îi mai făcea probleme. Avea un tentacul în locul ei. Brusc, în ciuda frigului ucigător, m-am simţit mai fericit că eram afară şi nu înăuntru. Asta până când ceva cald mi se frecă de picior.

M-am uitat în jos şi am văzut roz.

– Cuţu?!

The End

No tags

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro