| Pe înțelesul tuturor

21 Ianuarie 2013

Fantezie Hibernală

photo-santa_sleigh_fails_largeSecţiunea Black View din XtremPC, numărul 49.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


Un corb privea curios de pe marginea acoperişului la cei cinci refugiaţi din vârful turnului din oraş. Câţiva fulgi de zăpadă fluturau timoraţi prin aer, parcă prea zgribuliţi pentru a avea mai mult entuziasm. Pentru a sublinia ceea ce era deja evident, o piatră crăpă de frig.

Bob se aventură să arunce o privire printre creneluri. Un bulgăre de zăpadă îi şuieră razant pe lângă figură şi se sparse sec de peretele opus.

– Hei! strigă furios Bob. Ăsta avea gheaţă la mijloc! Puteaţi să îmi scoateţi un ochi!

Elfii de jos nu păreau foarte receptivi la plângeri.

De fapt, cei cu bulgări de zăpadă erau chiar inofensivi. Cei dotaţi cu praştii şi bucăţi de gheaţă reprezentau, ce-i drept, un risc moderat. Doar cei cu muschete erau relativ periculoşi. Noroc că erau economi cu muniţia şi dura destul de mult să le încarce.

Problema era că se strângeau din ce în ce mai mulţi şi situaţia devenea din ce în ce mai albastră. Ba chiar lua tente vineţii, îşi zise Bob în sinea lui, privindu-i pe cei doi elfi firavi refugiaţi alături de el pe acoperiş, care clănţăneau din dinţi ca nişte castaniete în timpul unui dans flameco. Fionna, blonda subţirică de la Registre, îl strângea din răsputeri în braţe pe Ţintei, care, obişnuit cu temperaturile ridicate din Procesor, era mai vulnerabil la gerul crâncen. Singurii care nu păreau afectaţi erau Moş Crăciun şi Hassan. Primul, pentru că trăgea sănătos la măsea dintr-o butelcă cu tărie, iar cel de-al doilea, pentru că era un duh dintr-o lampă fermecată şi, implicit, nu era foarte afectat de condiţiile meteorologice pentru că nu avea o existenţă materială per se în realitate, ci mai mult una fantomatică.

– Cum am ajuns în situaţia asta? se lamenta Bob.

– Hmmm, aş putea să răspund eu? zâmbi sardonic Hassan. Cred că totul a început când te-ai întâlnit cu Gavril Stavropoleus, în Cairo…


În Cairo era cald, infernal de cald. Păşind în semiîntunericul din casa lui Gavril, Bob se simţi dintr-o dată într-o altă lume. După ce trecu printr-un culoar strâmt, se trezi într-o cameră largă, din centrul căreia o fântână arteziană răspândea o divină boare răcoritoare. Statuetele cu care era decorată erau implicate într-o serie de acte care erau imposibile fizic şi ar fi făcut să roşească o persoană mai pudică. Din fericire, Bob nu era foarte pudic. Nici Gavril Stavropoleus nu era renumit pentru pudicitatea sa, ba chiar dimpotrivă. Putred de bogat, acesta îşi putea permite orice divertisment care îi trecea prin minte. Acesta era, de altfel, şi unul dintre motivele pentru care Bob se afla acum aici, deşi nu ştia încă asta.

Pentru a se amuza puţin, Bob îl lăsă pe Hassan înainte, curios să vadă figura celor doi bodyguarzi când încercau să îl controleze de arme. Evident că mâinile le intrară prin corpul duhului şi priviră frustraţi cum acesta trece printre ei în camera de alături. Ca pentru a se răzbuna, îl căutară agresiv de arme pe Bob, dar acesta îi lăsă să îşi facă damblaua şi apoi intră în camera unde îl aştepta Gavril Stavropoleus, un individ subţirel, cu figură de nevăstuică.

– Parcă ne-am înţeles că vom fi singuri, trecu acesta direct la subiect, arătând din cap către Hassan.

– Hassan este de încredere, zise Bob. Priviţi-l ca pe agenda mea personală. L-am cumpărat dintr-un magazin cu obiecte magice la mâna a doua, unde ajunsese după ce îndeplinise cele trei dorinţe găsitorului lămpii, dar fără să reuşească să scape de blestemul care îl ţinea prizonier. Nu mai are puteri spectaculoase, dar are o memorie formidabilă. Şi este o adevărată bibliotecă de bancuri, ceea ce este cu adevărat folositor la drumurile lungi. Dar să trecem la afaceri. Văd că aveţi cartea mea de vizită, deci presupun că ştiţi cu ce mă ocup.

Într-adevăr, pe masa din faţa lui Gavril se putea vedea fâşia de material brodată cu mesajul “Bob – procurator emerit de artefacte. Lăsaţi un mesaj la Inorogul Şchiop şi veţi fi contactaţi”.

Gavril zâmbi, dar veselia nu i se reflectă şi în ochi.

– OK, să trecem la afaceri. Ai auzit vreodată de Moş Crăciun?

Bob dădu din cap.

– Un personaj fantastic din mitologia europeană. Se presupune că aduce cadouri copiilor din lumea întreagă în noaptea de 25 decembrie.

– Da, aprobă Gavril. Şi, în plus, se spune că are un sac fără fund, din care scoate jucării pentru toţi cei care au fost cuminţi, potrivite cu ceea ce şi-au dorit. Un concept fascinant, dar care nu mă atrage. Se poate spune că am deja echivalentul sacului fără fund, şi jucăriile mele sunt în mod sigur mai interesante. Ceea ce mi-a stârnit interesul este modul în care Moş Crăciun îşi împarte cadourile.

– O sanie zburătoare, completă Hassan. Care poate ajunge oriunde cât ai clipi din ochi.

– Bingo! aplaudă Gavril. Aş aprecia să fiu în posesia unui astfel de vehicul, indiferent de preţ. În limitele realului, fireşte.

– În limitele realului, zâmbi Bob. Dar ce vă face să presupuneţi că acest personaj şi sania lui zburătoare nu sunt cu totul şi cu totul imaginare?

– Nu presupun, ştiu, spuse Gavril. Vezi tu, printre numeroasele mele posesiuni se numără şi o companie de vânători de balene. Una dintre baleniere a eşuat pe un fiord din nordul îndepărtat şi vânătorii au descoperit un oraş care nu se găseşte pe nici o hartă. Locuitorii sunt elfi şi stăpânul ţinutului este nimeni altul decât Moş Crăciun. Problema este că doar unul dintre ei a reuşit să se întoarcă. Elfii sunt mai periculoşi decât par, din câte mi-a explicat. Ce spui, crezi că poţi “procura” sania lui Moş Crăciun?


– Aha, deci aţi venit să îmi furaţi sania! sughiţă Moş Crăciun. Vă meritaţi soarta. O să te jupoaie de viu drăguţii mei elfi. Şi pe tine, şi pe trădătorii ăştia doi, spuse, arătând către Fionna şi Ţintei. Iar pe tine, spuse, arătând în direcţia aproximativă a lui Hassan, o să te aruncăm cu tot cu lampă pe fundul mării.

– Linişte, dolofanule! mârâi Bob.

– Prefer să fiu numit “jovial” sau “rubicond”, chicoti Moş Crăciun. Mă deranjează termeni ca “gras” sau “dolofan”.

– N-ar fi mai bine dacă ne-am referi la tine drept “răposatul”? zâmbi Hassan. Apoi către Bob:

– Serios acum, n-ar fi cazul să plecăm de-aici?

Bob nu păru să îl audă, fie pentru că era căzut pe gânduri, fie pentru că dădea semne de hipotermie.

– Totul a luat-o razna când am dat peste ei doi, zise, indicându-i cu privirea pe Fionna şi Ţintei.


Polar City, sau PC, cum îl alintau locuitorii săi, elfii, era unul dintre cele mai ciudate oraşe pe care le întâlnise Bob în viaţa lui de aventurier. Întregul oraş era construit pe un sistem de caste, care funcţionau împreună ca un sistem ce semăna, în opinia lui, cu maşina diferenţială construită de prietenul său Babbage şi numită informal de acesta “calculator”.

Unii elfi făceau parte din casta “INPUT” şi îşi petreceau zilele holbându-se în globuri de cristal prin care puteau să vadă tot ce se petrece în casele oamenilor din întreaga lume. Ei le transmiteau ce era mai important elfilor de la SDRAM (Serviciul De Registre pentru Amănunte Majore), care se apucau să transcrie totul în catastife ce urmau să fie catalogate şi stocate de cei din HDD (Hruba De Dedesubt), o încăpere imensă de sub oraş, plină cu rafturi aranjate pe litere, fapte bune şi rele şi alte criterii ezoterice.

Registrele de anul trecut erau făcute bucăţele mici şi malaxate în cazane mari de cei de la PROCESARE, care îşi petreceau timpul făcând hârtie nouă pentru noile catastife. Aceştia erau priviţi cu condescendenţă de cei din casta SDRAM, iar antipatia era reciprocă.

Astfel se face că, atunci când Bob şi Hassan s-au furişat în conacul lui Moş Crăciun să fure sania zburătoare, ei i-au găsit pe cei doi elfi încercând să fugă cu acelaşi vehicul. Aparent, Fionna din SDRAM şi Ţintei de la PROCESARE se iubeau foarte mult şi vroiau să se căsătorească. Părinţii lor se opuneau cu disperare, aşa că singura lor alternativă era să fugă în lume.

Întâietatea asupra săniei a fost disputată pentru puţin timp, pentru că ei au fost descoperiţi de Moş Crăciun, care a început să strige disperat şi să arunce cu ce-i cădea în mână (Renul Rudolf a suferit o ruptură de splină din acest motiv). Surprinşi de rapiditatea cu care restul elfilor i-au sărit în ajutor lui Moş Crăciun, Bob, Fionna şi Ţintei s-au refugiat în turnul din conac, luându-l pe Moş Crăciun ca ostatic. Uitată a fost sania, uitate au fost planurile de evadare. Şi acum, iată că situaţia era chiar disperată.


– Dacă aveţi vreo idee, este timpul să mi-o împărtăşiţi, pentru că nu ştiu cât pot să îi mai ţin pe loc, spuse Bob.

Chepengul care dădea pe acoperiş începuse să se zgâlţâie furios sub presiunea elfilor de dedesubt.

– Aş avea eu o idee, spuse Hassan, privind spre Moş Crăciun, care adormise sforăind zgomotos. La picioarele sale zăcea sacul cel roşu şi fără fund.

– Fionna, ia lampa mea de la Bob şi vâr-o în sac.

Repede, nu avem timp de discuţii. Apoi, daţi-vă toţi mâna şi apoi daţi mâna cu mine.

Îngheţaţi, stresaţi, disperaţi, cei trei se conformară în silă. Hassan atinse cu degetele vârful lămpii, deveni solid pentru o clipă, apoi, cu un wooosh sonor, îi trase pe toţi după el în lampă. Înăuntru fură întâmpinaţi imediat de trei cadâne zvelte şi roşcate.

– Doriţi o baie caldă, un masaj, o masă îmbelşugată?

Bob se uită la apartamentele luxoase ale duhului şi cugetă cu voce tare:

– Ahaaaa, deci de asta nu mai vroiai să pleci! Nu e vorba că te ţinea blestemul!

Hassan zâmbi.

– Rămâne doar de văzut cine va primi cadou o lampă fermecată de Crăciun anul acesta.

, ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro