| Pe înțelesul tuturor

8 Decembrie 2012

Epurașul ușa rupe

Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 43.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


Sau cum dincolo de oglindă este ochiul fratelui cel mare

La un moment dat, părinţii lui Silviu îi desconspiraseră că atunci când era mic îl scăpaseră în cap. Asta explica multe, inclusiv o gâlmă care în cazul unei tunsori mai severe s-ar fi iţit prin păr ca un apus de soare în vârful dealului. Chiar dacă îi venea destul de greu să creadă că traumatismul din copilărie ar fi putut avea consecinţe întârziate la mai mult de douăzeci de ani de la incident, Silviu nu se putea gândi la altă explicaţie pentru ceea ce se întâmplase. Era clar că fusese o halucinaţie. Jocul cu care pierdea timpul în miez de noapte se întrerupsese, iar pe ecran apăruse o fereastră de dialog în care se derulaseră următoarele cuvinte:

>>Silviu

>>Tu esti alesul. Unicul.

>>E timpul sa acţionezi

>>Urmeaza iepuraşul alb.

La început a crezut că este o manevră a organizatorilor concursului. De două luni, Silviu era participant activ în cel mai popular reality show din România: “Arest la domiciliu”. Doisprezece concurenţi, un singur apartament, 25 de camere care filmează non stop. Şase fete şi şase băieţi din care în final putea rămâne doar o singură persoană. Care câştiga astfel 49.999$. Plus un tricou, un breloc şi o şapcă în valoare totală de 1$. Între timp, în joc mai rămăseseră doar şase concurenţi, patru băieţi şi două fete, şi era destul de cert că producătorii vor încerca să agite lucrurile.

Astfel că întrebarea pe care o scrise Silviu părea destul de logică.

>>Asta face parte din concurs?

Răspunsul se lăsă puţin aşteptat, dar sosi cu un ton decisiv.

>>Concursul este o faţadă. Vor ăa te țină în ceață pentru ca tu să ratezi momentul prielnic. Timpul trece mult mai repede afara.

>>Nu mai sta pe gânduri

>>Urmeaza iepuraşul alb.

Apoi fereastra dispăru şi jocul reîncepu din acelaşi loc ]n care fusese întrerupt. Tocmai la timp, s-ar zice, pentru că simţi cum o pereche de mâini încep să îi maseze gâtul înţepenit şi auzi vocea Laurei şoptindu-i la ureche:

– Tot la calculator eşti? Nu ţi-e somn? Dacă vrei, îţi fac o ceaşcă de cacao.

– Nu, mersi, mormăi Silviu.

Atât de serviabilă, şi totuşi continua să facă duş îmbrăcată cu un palton. Publicul nu o votase încă în speranţa că vor reuşi să vadă şi ceva “acţiune” însă Laura nu se lăsa deloc dată pe brazdă. În ciuda eforturilor tuturor celor din casă. Chiar şi ale Corinei, care era deschisă tuturor alternativelor.

Silviu aşteptă până ce Laura se băgă din nou sub pătură apoi închise calculatorul şi plecă spre baie. Unde, stând ciucit pe toaletă se găsea un iepuraş alb. Un moment. Termenul “iepuraş” este puţin cam prea blând, astfel că îl vom înlocui cu cel de “iepuroi”, dacă nu vă deranjează, închipuiţi-vă o arătare albă şi păroasă, musculoasă, mai mult cangur decât Bugs Bunny, ghemuită pe vasul vostru de toaletă şi pufăind dintr-un trabuc pe lângă incisivii ameninţători şi veţi înţelege de ce Silviu rămase fără glas, plescăind silenţios din buze ca un peşte pe uscat.

– Pă…Pă..aaa…mmmm, glăsui el nu tocmai articulat, după care iepurele luă iniţiativa şi spuse rânjind ierbivor.

– Gie! Rozătoarea de Paşte, în serviciul dumneavoastră.

Silviu se uită disperat la camerele din tavan, dar nu păreau să fie la fel de agitate ca atunci când fetele deciseseră să facă o baie cu multă spumă în timp ce Corina le servea banane.

– Nu-ţi fă griji, singurul care poate să mă vadă eşti tu. Iar ceea ce vezi şi auzi este un semnal compozit emis doar pe frecvenţa ta, cu o marjă de eroare de 3 nanohertzi. Este o transmisie pirat, cu undă asincronă aşa că s-ar putea să experimentezi aberaţii cromatice, lingvistice, semantice şi semiotice.

– Ha? fu tot ce putu să spună Silviu.

– Ce, n-ai înţeles, băieţaş? Cuvintele astea e prea grele pentru tine? Cu limbaj, limbaj de cartier, o să îţi rup căpăţâna, chicoti creatura. Apoi râgâi clipocind roz cu gâlme şi reveni la realitate.

– Nu lua în seamă întreruperile. Ce contează este că trebuie să ieşi de aici cât mai repede. În zece minute reţeaua va ajunge într-un punct critic. Atunci este momentul să acţionezi.

– Care reţea? Cum să acţionez? bângui Silviu.

– Asta… reţeaua…, a fost un film, cu o matrice şi nişte jmecheraşi care erau în comă şi se trezeau şi se rupeau în figuri cu nişte gabori mardeiaşi îmbrăcaţi în negru. Înţelegi tu sau trebuie să îţi dau un cap în gură?

– Cred că glumeşti, zise Silviu şi făcu stânga împrejur către bucătărie cu gândul să dea un pic de tărie pe gât. În bucătărie Laura punea de cacao iar iepuroiul îi făcu cu mâna de pe dulap, pâlpâind verzui ca un neon defect.

– Fă un test. Spune-i că te-ai săturat de joc şi vrei să pleci. Să vezi ce se întâmplă.

Silviu înghiţi un algocalmin, apoi mai mestecă încă trei, preventiv. Apoi, la marginea isteriei, zise răguşit:

– Auzi, Laura…, m-am săturat de concursul ăsta. Şi de iepuri. Şi de Paştele lor. Nu mai rezist. Aşa că plec.

Laura se întoarse brusc.

– Cum să pleci? Nu se poate. Eu cu cine mai fac sex în faţa camerelor de filmat?

– Vezi tu, iepurele e de vină, a venit, şi a râgâit roz şi după-aia verde….Sex? Cu tine?

– Da, prostuţule, zise Laura, toată numai lapte şi miere. Pe cine crezi că am aşteptat atâta timp?

– Nu ştiu… ce să zic… Cacao!

– Ha? fu luată pe nepregătite Laura.

– Cacaoa! Dă în foc!

În timp ce Laura se ocupa cu ştersul lichidului maroniu de pe aragaz, Silviu avu o nouă discuţie instructivă cu iepurele.

– Ai văzut? zise acesta. Ar face orice ca să te ţină aici. Tocmai de asta trebuie să pleci.

– Trebuie? scânci Silviu.

– Să moară mama!

– Cu cine vorbeşti? se fofilă Laura lângă el.

– Eu? Singur, singurel…

– Esti papagal! chicoti marele alb. La cardeala ta nu pune nimeni botul.

– Ok, e momentul pentru măsuri extreme, zise Laura cu o privire tăioasă. Şi pentru a-şi completa spusele, luă din sertar un satâr foarte ascuţit (un concurent reuşise să îşi secţioneze două degete cu el din greşeală şi fusese eliminat direct în spital).

– Păi şi cu sexul cum rămâne? Zise Silviu, retrăgându-se strategic către uşă.

Exact genul de întrebare pe care să o regreţi metafizic în timp ce zaci intr-o baltă de sânge. Propriu.

– Hei! Strigă Laura. Oameni buni! Silviu vrea să fugă!

Silviu ar fi vrut să mediteze puţin asupra rostului sintagmei “oameni buni” în contextul dat, însă iepurele alb răcni din toţi rărunchii “Aleargă, Lola, aleargă”, ceea ce îl impulsionă să o ia la goană.

Deschise uşa febril în timp ce din dormitor năvăleau pe jumătate adormiţi ceilalţi concurenţi (şi observă cu ochiul minţii cum pijamaua Corinei avea jumătate din nasturi desfăcuţi punându-i în valoare bustul amplu) şi se năpusti în afara apartamentului închiriat de producătorii emisiunii într-un bloc cu patru etaje din Militari.

Iepurele alerga deja în jos pe scări, iar Silviu se gândi năuc pentru o clipă unde este echipa de emisie, paznicii şi restul persoanelor pe care le văzuse la intrarea în apartament, dar apoi se trezi într-un coridor cu numeroase uşi ce semăna cu un hol de garsoniere studenţeşti din Regie şi se simţi pierdut. Uşile începură să colapseze unele într-altele restrângându-i posibilităţile de a scăpa, astfel că în momentul în care iepurele îi spuse “Repede, în stânga”, se izbi inutil de un perete de beton. În cealaltă parte stângă pe o masă de lemn grosolană stătea o bere rece şi un bilet cu mesajul “Bea-mă”. Disperat, Silviu o bău dintr-o răsuflare.

Morala: Decât să îţi baţi capul cu ce nu înţelegi, mai bine bei o bere rece. Nici măcar prietenii nu ştiu de ce.

, ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro