| Pe înțelesul tuturor

21 August 2012

E doar un vis

Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 29.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt ficţiune şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întamplătoare.


– Visul este mereu acelaşi. Mă aflu întro cutie de conserve plutitoare, alături de încă o duzină de camarazi de arme. Cerul este cenuşiu ca o fâşie îngheţată de asfalt. Sunt deja ud până la piele şi mi-e frig. Undeva în spate, cineva îşi  varsă maţele. Altcineva se roagă monoton. Promontoriul de pe Omaha Beach se înalţă din ceaţă ca o creatură marină preistorică, iar valurile izbindu-se de ţărm sună ca uralele înderpărtate ale unei mulţimi milenare pentru cei care se pregătesc să înfrunte monstrul.

Fluierul de asalt mă trezeşte din amorţeală ca o durere acută de dinţi. Într-o fracţiune de secundă din faţa mea cad seceraţi de gloanţe. Mai mult împins de cei din spate decât  purtat de propriile mele picioare, mă împleticesc înainte întrun infern plin de furie şi zgomot. Gloanţe şuieră în rafale şi plesnesc furioase valurile. Camarazi de arme urlă în agonie cu feţele crispate, de nerecunoscut. Explozii asurzitoare aruncă jerbe de apaă amestecată cu sânge. Mă refugiez după un sâlp de lemn şi apuc să arunc o privire în jur. În acest moment lucrurile încep să o ia cu adevărat razna.

Lângă mine, tolănită pe o saltea de plastic albastru transparent stă impasibilă o blondă voluptoasă. Corpul îi străluceşte, uns cu loţiune de plajă, şi în mână are un pahar cu Martini (două măsline) din care soarbe afectată. Prinsă de fâşia de pânză roşie care îi acoperă nurii este o insignă pe care scrie: “SLĂBEŞTE ACUM, ÎNTREABĂ-MĂ CUM”. Mă holbez perplex. Sunetele din jur se aud înfundate, diluate şi totul pare că se desfăşoară cu încetinitorul. Undeva la periferia auzului se zbenguie zglobiu un ritm tropical de hula-hoop.

Nu mă pot abţine să nu o întreb. “Nu te supăra, ţtii cumva cât este ceasul?”. Efectul este instantaneu. Tipa se înroşeşte la faţă şi începe să urle un şirag de obscenităţi: “Achtung! Kraft verboten sauerkraut minenfeld lebenwurst das parizer nicht! Du bist ein schwein! Macht und zwei! Retry, abort, fail?” Zgâlţâită frenetic, una dintre măsline se caţără pe marginea paharului şi îmi zâmbeşte angelic: “Auzi puştiule, nu-i aşa că ne-am întâlnit?”

– Cum arăta măslina? îl întrerup.

– Cum să arate, mică, verde, lucioasă, cu părul cârlionţat… ca orice măslină.

Mă prefac că notez ceva pe carneţel. Tolănit în fotoliul de piele, tânărul arată jalnic: neras, haine mototolite, cearcăne adânci, un ochi acoperit cu un petic negru. Se pare că în cazul lui, dependenţa de jocuri s-a agravat şi a căpătat complicaţii.

– Continuă, te rog, îl îndemn.

– O iau fuga pe plajă, printre rafale de gloanţe, explozii şi schije.  În faţa mea este o groapă făcută de un obuz, un adăpost temporar la fel de bun ca oricare altul. Mă arunc în ea, intrând până la genunchi întro mocirlă călduţă, “Tz, tz-tz. Iar ai întârziat, Popescule”, îmi zice proful de mare, privind dezaprobator picăturile de noroi care îi pătează pantofii şi pantofii impecabili. “Eşti mizerabil şi puturos. Râmăi la tablă”. Caut să scot pistolul sau puşca şi să trag, dar nu le găsesc. Sunt disperat, probabil le-am pierdut pe drum. Nu mai am decât o grenadă, pe care scrie “Trageţi cuiul de siguranţă, număraţi până la (a2 + b2) – ln 1x, după care aruncaţi. Numai pentru uz extern”. Trag cuiul şi încep să rezolv ecuaţia. Profu’ de mare zâmbeşte machiavelic. “Nu ţi-ai făcut tema, ţi-ai dat singur foc la valiză. Nu mai pupi cu Bac, Popescule. Har-har, har”. Aş vrea să îi tai răsul triumfător şi să îi zic că am luat Bacul de ceva timp, însă nu sunt foarte sigur şi grenada explodează, iar eu mă trezesc lac de sudoare.

– Să înţeleg că eşti obsedat de jocul acesta…cum ai zis că se cheamă?

– Medal of Honor. Nu, nu sunt obsedat de jocul ăsta.

– Am fost, continuă el când vede că ridic mirat o sprânceană. Apoi am trecut la Dark Age of Camelot. Era noua mea pasiune. Îmi mânca zilele şi nopţile. De asta am şi ajuns aici.

– Spune-mi mai multe despre acest Dark Age of Camelor, atunci.

– Se joacă online, începe el, cu ochii sticlind. Sunt sute de jucători. Poate chiar câteva mii. Este de ajuns să îl joci o singură dată şi eşti prins pe viaţă. Stai la calculator şi orele trec pe lângă tine ca vântul. “Încă o bila”, îţi spui,  “încă o bilă şi gata”. Dar o bilă se face două, două se fac opt şi o bilă după alta, viaţa ta se scurge implacabil.

– Vorbim în continuare de un joc, spe…, îl întrerup îngrijorat.

– Da, da… Este greu de explicat. Oricând, de când m-am apucat de Dark Age of Camelor n-am mai avut visul cu Medal of Honor. Asta pentru că nu prea am mai avut timp să dorm. Am intrat pe o cură de cafea, dar după primul atac de cord am căutat metode alternative de a rămâne treaz. O veme a mers să îmi ţin ochii deschişi cu scobitori, dar am prins o răceală şi la primul strănut, ochiul drept mi-a sărit din orbită. “Fir-aş-al naibii, n-aş fi crezut că este posibil”, mi-am zis, l-am luat de pe jos şi după ce l-am şters de praf l-am pus în buzunar şi am jucat mai departe. Eram în toiul unui realm vs realm important: cei din Midgard veniseră peste noi şi trebuia să le demonstrăm o dată pentru totdeauna că Hibernia nu este ciuca bătăilor.

După un timp, nu am mai simţit nevoia de somn. Singura problemă era că din când în când adormeam instantaneu, fără drept de apel, pentru perioade care puteau să dureze între cinci minute şi o jumătate de zi. Narcolepsie, mi-au zis doctorii. Nu-i nimic, mi-am  zis, nu este o problemă care să mă oprească să trec de nivelul 20.

Greşeam, fireşte. Prima oară am adormit întrun supermanagazin. M-au găsit la raionul de confecţii, cu o pereche de ciorapi albi de bumbac în mână. A doua oară am adormit în metrou şi m-am trezit la miezul nopţii în beznă. Am deschis uşa manual, am luat-o prin tunel şi am ieşit printro gură de canal, fix în mijlocul unui realm-vs-realm de miezul nopţii Rahova – Sălăjan. Noroc că ambele tabere m-au luat drept aurolac şi am scăpat neciomăgit. A treia oară am adormit în mijlocul unei intersecţii.

– Şi?! l-am îmboldit când am văzut că nu mai spune nimic. Singurul răspuns fu un sforăit sotto-voce. Nu am putut să îmi reprim un sentiment de milă pentru el. O să aibă o surpriză când o să se trezeascp. Iadul nu este un loc plăcut. Am pocnit din degete şi anticamera dispăru ca şi cum n-ar fi existat niciodată. M-am scărpinat între coarne cu coada bifurcată şi mi-am admirat domeniul. De la piedestal către infinitatea orizontului se împrăştiau şiruri interminabile de calculatoare. Un LAN party de dimensiuni diabolice cuprinzând majoritatea gamerilor aş zice, fără să mă laud. Înlănţuiţi pentru totdeauna de calculatoare.

La un moment dat, un nou venit m-a întrebat mirat ce este rău în asta. I-am răspuns că toate calculatoarele sunt Pentium II 233 MMX cu 64 de MB de RAM şi Vanta cu 8 MB, au ca sistem de operare Windows XP Home Edition, iar singurul joc disponibil este Doom 3. A început să plângă.

, ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro