| Pe înțelesul tuturor

10 Septembrie 2012

Bezna întunecată

Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 32.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


Două personaje în căutarea unui autor

Here is John McClane, poliţist la secţia 24 din New York, se trezi într-un întuneric absolut. Ideea de trezire este puţin nepotrivită, din moment ce asta ar presupune ca înainte să fi dormit, însă o vom folosi ca atare. John McClane nu îşi aducea practic aminte să fi dormit până în momentul respectiv. De fapt, după cum remarcă după o scurtă încercare de rememorare a trecutului recent, nu îşi aducea aminte mai nimic în afară de detaliile de bază ale existenţei sale: soţia -Holly, cei doi copii, o serie de confruntări eroice cu terorişti şi răufăcători. Nimic despre cum ajunsese aici sau despre unde era acest “aici”. Se ridică încet de pe o presupusă podea şi se învârti cu braţele întinse, încercând fără succes să dea de un obiect familiar. “Poate am orbit, fir-ar dracu al dracu”, scrâşni el din dinţi. O inventariere sumară a conţinutului buzunarelor se dovedi fructuoasă, dar nefolositoare. În mijlocul beznei John McClane se afla în posesia a: 1 dolar şi 45 de cenţi în diverse monede, un mănunchi de chei, un pix şi o insignă de detectiv. Nici vorbă de revolver. “Mama ei de viaţă”, mormăi el.

Din moment ce toate direcţiile păreau la fel, se decise să meargă drept înainte. După patru paşi şovăielnici, combinaţi cu fluturări frenetic/preventive de braţe în întuneric, John prinse curaj şi începu să meargă normal. “Ce-o fi, o fi”, îşi spuse. După cinci minute de mers în gol, decise să o ia spre stânga, lovi frontal un perete şi văzu stele verzi.

You never know. Înjurând de mamă, pereţi şi câini comunitari, John se decise să urmeze peretele, în speranţa că va duce undeva. Absenţa oricăror elemente de mobilier sau detalii arhitecturale îl puse pe gânduri, însă pulsaţiile dureroase dinspre cucuiul ce începea să i se ivească în frunte îl împiedicau să gândească foarte coerent. Pasajul şerpuia prin beznă către nicăieri. Brusc, din direcţia opusă se auzi o bufnitură şi un şir de înjurături pe un ton gutural.

– Cine-i acolo? strigă McClane. Ieşi la vedere!

– Te-a scăpat în cap mămicuţa ta când erai mic, tembelule? veni răguşit răspunsul. Cam unde dracu aş putea să mă duc ca să mă vezi tu, trecând peste faptul că am căzut în ditamai groapa?

– Am un pistol! blufă poliţistul.

– Sunt sigur că al meu este mai mare decât al tău. Poţi să vii să îmi dai o mână de ajutor? Alunec, şi nu ştiu cât de adâncă este chestia asta.

McClane decise că momentan nu era nici un pericol din partea străinului.

– Ok. Dă-mi un semn unde eşti.

– la-te după vocea mea, răcni exasperat individul. Ce-ai vrea, focuri de artificii?

După jumătate de minut, o voce venind de undeva de la nivelul solului rosti scrâşnit:

– Gata, m-ai găsit!

– Hmmm, se miră McClane, vezi mult mai bine decât mine pe întuneric.

– Da, sunt un adevărat liliac, icni individul. Acum mută-te de pe mâna mea.

Poliţistul se conformă, apoi îl extrase pe necunoscut din groapa invizibilă.

– Mă numesc John McClane, îi scutură el mâna betegită.

– Duke. Duke Nukem, veni răspunsul. Ai idee unde suntem?

McClane ridică din umeri, apoi, realizând inutilitatea gestului, zise:

– Habar n-am.

Truth is a whisper. S-ar putea să am eu o idee, se auzi o şoaptă. Cei doi bărbaţi tresăriră.

– Viaţa devine din ce în ce mai interesantă, cugetă pe un ton gutural Duke. Şi cam cine eşti mătăluţă?

– Nu contează. Important este că ştiu unde sunteţi şi de ce sunteţi aici.

– Luminează-ne, îşi încercă McClane norocul cu un joc de cuvinte. Nimeni nu păru excesiv de amuzat.

– Sunteţi în mintea unui redactor de la o revistă obscură de PC, la nivelul cel mai de jos, la limita dintre subconştient şi inconştient. Nu sunteţi reali. Sunteţi două idei, două prototipuri, pe care intenţionează să le folosească într-o povestioară, speră el, amuzantă. Problema este că a uitat de voi, şi alunecaţi din ce în ce mai mult către inconştient. Şi vă asigur că nu vreţi să vă întâlniţi cu unele dintre… chestiile care bântuie pe aici. Nu este foarte plăcut. Trebuie să mergeţi în sus, mereu în sus, în speranţa că îşi va aduce din nou aminte de ce a vrut cu voi.

– Nu suntem reali, zici, mormăi Duke. Ce-ai zice de un şut virtual în dinţi?

– Stai uşor, îl reţinu McClane. Se poate dovedi util.

– Şi un picior rupt se poate dovedi util, comentă Duke. Te poţi lovi cu el în ceafă fără să fii contorsionist. Dar să zicem că sunt de acord. Orice ca să ies de aici. Încotro?

Up, Up, Up. În sus, rosti şoptit vocea. Urmaţi-mă. O să fluier un cântecel popular finlandez ca să ştiţi încotro să mergeţi.

Cei doi bărbaţi se ridicară şi porniră pe urmele fluierăturilor firave care descriau mai mult un marş funebru. Dar pe întuneric orice fluierat pare un marş funebru. Şi toate pisicile sunt, inevitabil negre.

– Cine ziceai că eşti? încercă din nou McClane să lege o conversaţie.

– Un echivalent al Conştiinţei, să zicem. Redactorul de care vorbim a cam depăşit timpul cu articolul şi o s-o cam încurce dacă nu îl predă odată. Este de datoria mea să îi aduc aminte că mai are şi responsabilităţi.

– Aha, rosti McClane. Nu că ar fi înţeles ceva.

What a scene! Încet, încet, întunericul se transformă într-o ceaţă gri şi cei doi îşi zăriră pentru prima oară călăuza: un tip destul de dolofan care gâfâia astmatic, deja obosit de expediţie. În faţă începea deja să se zărească un şir de uşi.

– Acum…, grăsunul îşi pierdea deja răsuflarea, … nu trebuie decât să găsiţi o cale către conştientul lui.

Trecând nepăsător peste partea metafizică, Duke concluzionă:

– Una dintre uşile astea?

McClane o deschise pe cea mai apropiată. Dinăuntru evadară suspine fierbinţi şi sunete umede.

John o închise delicat şi îi aruncă o privire Conştiinţei, care ridică din umeri.

– V-am zis că are altele în minte momentan.

Smash. Duke deschise o altă uşă din spatele căreia năvăliră mirosuri apetisante de mâncare. Uşă după uşă, toate erau ocupate cu diverse metode mai mult sau mai puţin plăcute de pierdut timpul. În final, ultima dintre uşi dădea către o cameră din care se auzea o melodie Goo Goo Dolls. Cineva răcni:

– Nu deranjaţi! Dau cu bâta!

– Blufează, rânji McClane. Ai onoarea, îl împinse el totuşi pe Duke înainte.

Duke fu întâmpinat cu o lovitură ce îi zgudui dantura. Făcu o întoarcere la 180 de grade şi ţinându-se de maxilar îl îndemnă înfundat pe McClane:

– Intră tu, că pe mine mă bufneşte râsul…

It’s over. John McClane, poliţist la secţia 24 din New York, se trezi într-un întuneric absolut. Ideea de trezire este puţin nepotrivită, din moment ce asta ar presupune ca înainte să fi dormit, însă o vom folosi ca atare…

‘Interstiţiile în engleză sunt titlurile unor melodii de pe albumul Gutterflower al celor de la Goo Goo Dolls, ascultat de autor în timpul redactării acestei pagini. Cu toate acestea nu vă aşteptaţi să existe vreo legătură între ele şi text.’

, ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro