| Pe înțelesul tuturor

6 Decembrie 2013

Aventuri Marțiene

Secţiunea Black View din XtremPC, numărul 57.

Pentru cei ce nu cunosc secţiunea respectivă, aş vrea să spun că toate faptele sunt fictive şi toate asemănările cu realitatea sunt pur întâmplătoare.


Nu mi-a plăcut niciodată Marte. O planetă deprimantă şi lipsită de amuzament. Dar iată-mă din nou aici, la datorie. Din motive pe care nu ţineam neapărat să le cunosc, măreaţa companie United Aerospace Corporation avea nevoie să întărească securitatea în anumite zone ale bazei marţiene. O misiune de gardă pe Marte, planeta unde nu se întâmpla niciodată nimic, făcea prin comparaţie ca spălatul latrinelor să fie o alternativă considerabil mai interesantă.

Nu eram singurul care aştepta să fie admis în biroul comandantului. Pe banca de vizavi, stătea un tip cu ochelari de tocilar şi genul de figură osoasă care te face să îţi imaginezi că sub costumul de protecţie se ascunde un trup slăbănog şi deşirat.

– Salut!, am decis să fac puţină conversaţie. Eu sunt Jack. Jack Dumthree.

– Gordon Freeman, spuse tipul, scuturându-mi voiniceşte mâna întinsă. Nou-venit?

– Oarecum, am răspuns cu o grimasă. Tu?

– Doar în trecere, zise. Am venit să ofer consultanţă în nişte probleme de design şi acum mă pregătesc să mă întorc la complexul Black Mesa de pe Pământ.

– Norocosule, l-am congratulat. Mai mult ca sigur e mai bine decât aici. Lumină naturală, apă caldă, mâncare neprocesată…

– Mie îmi spui!, râse el şi îmi făcu cu ochiul.

Uşa se deschise cu un fâsâit şi m-am auzit chemat. I-am urat baftă lui Freeman şi am intrat să aflu unde urma să stau de gardă.

***

N-a fost nevoie decât de două-trei ore ca plictiseala să îmi fie spulberată şi ca iadul să se dezlănţuie în baza ştiinţifică de pe Marte. în prima fază, când simboluri demonice şi pentagrame au început să pâlpâie pe pereţi şi capete de schelet au început să îmi dea târcoale plutind prin aer, trebuie să recunosc că m-am gândit că ţigara “specială” pe care tocmai o fumasem avea unele efecte secundare neplăcute. Mi-am promis că o să îi fac o clismă cu shotgun-ul celui care mi-o vânduse la suprapreţ, dar am descoperit în scurt timp că cineva mi-o luase înainte. Pe binevoitorul care îmi plasase ţigara l-am găsit împrăştiat relativ artistic pe un perete întreg din popotă. Nu era singurul care decora zidurile cu hemoglobina din dotare şi cu organele interne. O bună parte din personalul bazei părea că şi-a dat obştescul sfârşit brusc şi nu foarte igienic.

Surprinzător sau nu, exista o veste şi mai proastă: unii dintre ei nu se mulţumiseră să rămână morţi, ci plecaseră sub formă de zombie în căutare de victime prin bază. Acum, nu sunt chiar bătut în cap. Mai ştiu şi eu câte ceva. Mă uit pe Discovery Channel. Astfel că am realizat rapid ce se întâmplase: un accident la convertorul de vid în bomboane gumate moi provocase deschiderea involuntară a unui portal care dădea direct în Iad. Crezându-se la emisiunea “Fă-ţi bagajele”, locuitorii din Iad au iniţiat rapid o transhumanţă sprinţară în realitatea noastră, zombificându-i fără drept de apel pe cei întâlniţi. Proces care le-a îmbunătăţit întrucâtva buna dispoziţie fostelor cadre de personal, acum fiind puse pe şotii.
Dar chiar şi bancurile tematice, cum ar fi pitulatul după colţ, s-au dovedit ineficiente în faţa shotgun-ului meu lipsit de simţul umorului.

Aşa l-am întâlnit pe Frank. Era mort, întins într-o postură dramatică pe o băncuţă de lângă o uşă de legătură între kilometrii de coridoare din bază. I-am tras un glonte în piept, preventiv, pentru că avusesem deja surpriza ca unii dintre cei pe care îi credeam morţi să se ridice şi să se ţină de poante răsuflate cum ar fi cea cu cheia franceză peste ceafă.

– Nu-i corect!, răcni individul de pe bancă, zvâcnind din picioare de era să fac atac de cord. Un costum bun aveam şi eu şi uite ce-ai făcut din el, zise, încercând să pună o oarecare ordine în cavitatea ce i se căsca acum în piept.

– Eşti… un zombie, ce te aşteptai? Să te salut cordial?! l-am întrebat debusolat.

– Sunt un zombie PRIETENOS! se răsti el. Eşti a treia persoană care trage în mine pe ziua de azi şi, sincer, a început să devină exasperant. Nu pot să închid un ochi că mă trezesc cu găuri suplimentare. Nu putem pur şi simplu să fim prieteni?

Văzând că încă sunt în stare de şoc, reveni la sentimente mai umane:

– Scuze dacă te-am speriat, îmi întinse el mâna. Mă numesc Frank.

– Chestia aia e splină? am zis, privind dezgustat la palma acoperită de rămăşiţe însângerate.

– Hei, tu eşti cel care trage şi după asta pune întrebări, zise Frank.

Supărat că nu îl bag în seamă, porni mormăind înainte. Două uşi şi trei coridoare mai încolo descoperirăm prima surpriză: un individ cu o drujbă ţâşni din întuneric şi înainte să am timp să reacţionez îi reteză mâna stângă lui Frank.

– Hei! exclamă acesta nu foarte afectat. Terminaţi cu glumele de grădiniţă!

Noroc că se aplecă după braţul stâng, pentru că tipul cu drujba hohoti gutural şi făcu o voltă cu drujba, care l-ar fi tăiat în două pe Frank. Plecăciunea acestuia fu salvatoare şi îmi dădu totodată ocazia să îi plasez un cartuş cu alice în piept atacatorului. Din nefericire, un singur glonţ se dovedi insuficient şi când Frank se ridică avu surpriza să îi fie tăiată şi mâna dreaptă. Care continua să ţină strâns braţul stâng adunat de pe jos, deşi nici unul din ele nu mai era conectat cu corpul original.

L-am împins pe Frank într-o parte şi am mai pompat două cartuşe în individul cu drujba, care de data asta căzu la pământ şi nu se mai ridică.

– ‘r-aţi ai dracu cu melcii voştri!, se răsti Frank. Uite şi tu ce mi-a făcut. Ţi se pare normal?

În condiţiile de faţă mi se părea tot mai greu să definesc normalitatea, aşa că nici n-am încercat. Ce am încercat însă a fost să îl bandajez pe Frank. Dar în momentul în care m-am apropiat de una lăsată alandala pe un dulap, s-a dezlănţuit iadul pe pământ: trei monştri dubioşi s-au teleportat în cameră, doi dintre ei în spatele meu. Unul a spart o pungă umflată cu aer chiar lângă urechea mea. Unul a suflat într-o trâmbiţă de petrecere. Pe hol a trecut cu un vacarm asurzitor o
fanfară militară. O hoardă de pinguini beţi a început să tropăie în conductele de aerisire. Din difuzoare se revărsară manele date la maxim. Teroare de cea mai joasă speţă, ce mai.

În concluzie, am fugit, scăpând în mare parte nevătămaţi. Eu, cel puţin. Frank se împiedicase şi accidentase nişte trepte cu faţa, ceea ce nu îi îmbunătăţise deloc figura. Ba din contră.

Oricum, fuga noastră ne apropiase destul de mult de ţinta pe care mi-o propusesem. Camera convertorului catalitic, unde se găsea portalul din care izvorau toate hidoşeniile care ne creaseră până acum probleme. Nu mai trebuia decât să trecem printr-o ecluză, să parcurgem 500 de metri de exterior marţian şi să intrăm printr-o altă ecluză.

Simplu, în teorie…

***

Sunetul propriilor mele gâfâituri îmi răsuna asurzitor în urechi în timp ce încercam să pornesc ecluza din partea laboratorului.

– Nu pot să respir! se bălăngăni agitat pentru a nu ştiu câta oară Frank în câmpul meu vizual.

– N-ai de ce să respiri, eşti mort, i-am reamintit. Pe de altă parte, rezerva mea de oxigen este limitată. Aşa că lasă-mă să îi dau de capăt circuitului ăstuia ca să putem să intrăm. Uşa pe care am ieşit au stricat-o monştrii din urma noastră, aşa că asta este ultima noastră şansă.

Frank se dădu la o parte, dar peste două-trei minute, exclamă:

– Ioteeeee, un marţian!

– Nu există viaţă inteligentă pe Marte! i-am zis

– Da’ cine a zis ceva de inteligenţă?

M-am întors şi am decis că împuţinarea oxigenului provoca halucinaţii. Venind agale prin câmpia roşiatică şi prăfoasă, se apropia de noi o creatură maronie care semăna cu un hibrid de cangur cu ornitorinc. Metoda sa de deplasare era cel puţin bizară, iar când se apropie am putut vedea că mersul ciudat se datora perechii de role cu care era încălţat.

Privarea de aer începe să îşi spună cuvântul, mi-am zis, atunci când, ajuns lângă noi, marţianul arătă spre el cu un deget lunguieţ şi spuse destul de clar:

– Guu.

Am decis că dacă tot este să mor, să mor cu bun simţ. Aşa că m-am prezentat:

– Jack. Jack Dumthree. Iar individul care îşi cară mâinile în rucsac, aici de faţă, este Frank. Aveţi o planetă minunată. Păcat că o să mor fără să o admir în întregime.

Marţianul Guu zâmbi, după care fluieră melodios în gama sol. Dintre bolovani se iţiră doi viermi de nisip de dimensiuni considerabile. Guu ne făcu semn să ne căţărăm pe ei. Am zâmbit şi eu şi m-am conformat.

Mai aveam aer pentru maxim 2-3 minute. Am zâmbit în interiorul căştii şi am călărit un vierme de nisip către asfinţit, alături de Frank cel fără mâini, urmându-l pe extraterestrul Guu cel dotat cu role all-terain. Happy end.

, ,

RSS Feed

No comments yet.

Ai o parere?

«

»

Caută!

Copyright © ITinfo.ro
Home  |  Despre  |  Contact
Sugestii? contact at ITinfo punct ro